Cand credeam ca lucrurile incep sa se aseze, in sfarsit, pe un fagas normal, viata mi-a mai dat o lectie. Nu pot sa inteleg si nu am sa reusesc, cred ca niciodata, sa inteleg oamenii. Nu le inteleg actiunile, deciziile si modul cum aleg sa se comporte.
Nici eu nu sunt perfecta si nici nu vreau sa cred asta. Toti avem calitati si defecte, dar urasc atunci cand un om se comporta de parca ar fi singur pe lume si nu e constient sa actiunile sale pot avea repercursiuni asupra celorlalti. Si sufar cand vad ca cei din jur nu se comporta conform asteptarilor mele sau macar dupa cum ma comport eu. Si urasc atunci cand ma atasez prea repede de oamenii trecatori doar prin viata mea.
Nu inteleg cum totul poate parea normal, ca un semn venit din alta dimensiune, cum intuitia si inima sa iti spuna ca da, ai dreptate si totusi...lucrurile sa nu fie asa.
Nu inteleg cum poti juca alt rol decat acela care ti-a fost dat.
Stau uneori si ma intreb...chiar totul a fost in imaginatia mea? Doar mi s-a parut? Sau abia m-am trezit din vis?
Inca o data, pentru a mia oara in cei 25 de ani, nu inteleg cum poti sa simti cu toata fiinta ta, un lucru ca asa ar trebui sa fie si totul in jurul tau sa iti confirme, si totusi... sa nu fie.
Tot mai des, se intampla sa fiu socata de ceea ce fac oamenii. Si tot nu reusesc sa imi invat lectia, sa incerc sa fiu altfel.
Mi s-a zis ca sunt vulnerabila, ca am un mod aparte de a ma apropia de persoanele din jur. Si probabil asa e. Dar nu pot altfel. Asta e felul meu de a ma exprima, de a simti, de a trai.
Daca nu urasc, sau iubesc, daca nu sufar cu toata fiinta mea, simt ca nu traiesc. Daca prin toti porii mei nu transmit iubire, atunci cand sunt indragostita, sau tristete, in cazul in care sunt suparata, nu sunt eu.
Asta sunt eu. Si gresesc, si sufar...si cu greu ma ridic de jos, ma scutur de praf si merg inainte.
Si imi pare rau si as vrea sa pot fi alta persoana.
Dar, din pacate, nu sunt.
Betia.Gandului