20 noiembrie, 2011

Ma uit in oglinda si nu ma regasesc.

Da, ma uit in oglinda si parca nu sunt eu, fata de odinioara. Nu stiu daca e vorba de lucrurile noi din viata mea, de noi responsabilitati si griji, nu stiu daca am eu o problema cu mine insami, dar ideea e ca ma uit in oglinda si vad pe cineva strain,cu care nu reusesc sa comunic in adevaratul sens al cuvantului. Parca am fi doua persoane din lumi prea diferite.

De ceva timp ma tot gandesc la inceputuri, imi dau seama ca imi doresc ceva nou, ceva care sa faca sa imi tresara iar inima, sa am iar nemarginitul gol in stomac, sa ma trezesc zambind fara motiv.. sa ma uit in oglinda si sa vad iar sclipirea din ochi pe care multi mi-au zis ca am pierdut-o.

Mi-e dor sa simt ce nu am mai simtit din liceu, acele tresariri care iti sunt provocate de o iubire pura, copilareasca, dar care totusi, pentru tine, pare atat de puternica si ai impresia ca iti da atata energie si forta de ai putea trece toti munti si oceanele din lumea-ntreaga.
Mi-e dor sa ma trezesc cu un chef nebun de a dansa pe strada, de a uita cine am fost, cine sunt si cine vreau sa fiu.
Mi-e dor sa simt viata cum o simte un copil, cu inocenta si nepasarea sa.


Mi-e greu sa imi amintesc cine vroiam sa fiu cand eram mica, am o vaga imagine despre ce am fost candva, stiu doar ca eram...ALTFEL. ALTFEL decat sunt acum.
Si sunt tot mai dese momentele cand nu imi place de mine, nu pentru ca nu as incerca sa fiu la fel de rationala ca inainte sau pentru faptul ca am alte principii. Nu, ratiunea, principiile au ramas aceleasi. Ba mai mult, incerc sa fiu mult mai constienta de actiunile mele, de tot ce ma inconjoara si de efectele actiunilor mele. Am ajuns la concluzia ca nu ma mai plac pentru ca nu ma mai regasesc, de multe ori nu mai stiu cine sunt, nu mai regasesc lucrurile in care credeam, cele la care visam, nu mai aud vocea interioara de odinioara.
Nu stiu daca eu am incetat sa o mai ascult, sau ea nu imi mai vorbeste.

Pe zi ce trece imi dau seama ca parca tot mai mult ma fortez sa zambesc, nu pentru ca incerc sa fiu falsa, nu pentru ca le zambesc persoanelor care nu merita, ba din contra, daruiesc zambete din toata inima celor care merita, ci pentru ca fiecare zambet pe care il afisez, ma face sa realizez ca ceva lipseste din mine, ca ceva nu e ok cu sufletul meu, ca nu sunt... fericita cu adevarat. Si am o senzatie ciudata de fiecare data cand se intampla asta.

Nu pot sa explic cum se intampla asta, zambesc din toata inima, dar parca fiecare zambet pare in interiorul meu un semn de exclamare care zice "ajuta-ma!".

Simt ca am uitat de mine.
Simt ca... m-am pierdut. Si problema e ca nici nu stiu unde sa ma caut.

21 iunie, 2011

Timp... stai in loc!

Zilele astea ma tot gandeam cat de repede trece timpul, cat de repede trece fiecare minut, secunda, clipa pe care o traim.
Bineinteles nu constientizam destul de des acest lucru. iar unii nu constientizeaza chiar deloc. Ne dam seama de trecerea timpului abia cand ne uitam in urma si vedem ce am trait si cat de repede ne grabim sa mergem tot inainte.
Daca in fiecare zi, am constientiza mersul alert al timpului , poate am reusi sa ne bucuram cu adevarat de fiecare clipa traita, poate am reusi sa zambim mai des, sa simtim altfel soarele ce bate in geam si vantul ce adie usor.

E pacat... suntem prea acaparati de lucrurile de zi cu zi si uitam.. uitam sa ne bucuram, uitam sa ne traim viata in adevaratul sens, uitam sa privim in jurul nostru, sa apreciem ceea ce ne inconjoara, sa gasim mangaiere in zambetul persoanelor dragi.

Se spune ca doar o viata ai. Daca e chiar asa, stau si ma gandesc. Am 23 de ani, am facut lucrurile care mi-au placut, am facut o parte din ce am visat... dar totusi, ar mai fi atatea de facut, vazut, realizat.
Cand? Cand ai putea sa le faci...daca nu poti opri timpul macar o secunda, sa te opresti din forfoteala vietii si sa simti ca intr-adevar o viata ai de trait si trebuie sa te bucuri de orice ti se da.
Deseori, imi vine sa fug o data cu timpul, sa il prind si sa il leg de ceva, pentru a nu mai fugi.

Ma gandesc cat de multe ne rapeste. Pe langa clipa de fata, secundele, minutele, persoanele dragi, ne rapeste si amintirile, pentru ca are prostul obicei de a le estompa in mintea noastra. Daca tot fuge in galop, macar sa ne lase amintirile vii, nesterse o data cu plecarea lui.

Mi-e ciuda... mi-e ciuda ca nu am puterea sa opresc timpul.
Asa ca o sa il rog frumos...
Draga timp...stai o secunda in loc!

16 mai, 2011

Daca rautatea ar durea...bine ar fi mai fi!

Mi-e greu sa inteleg rautatea oamenilor, acea rautate infinita si fara margini. Poate deseori fara o baza reala.
Nu pot suporta oamenii care nu au o viata a lor, sau daca o au, ii intereseaza mai mult vietile altora.
De ce nu putem fiecare sa vedem cum putem sa imbunatatim vietile noastre, dar in schimb avem timp sa analizam ce are vecinul/vecina si normal, cum si de ce are.
E normal, omul e nascut cu aceste sentimente de ura, invidie, ciuda si rautate. Dar intrebarea mea e, pana unde ajung aceste sentimente? Pana cand?
Dupa parerea mea, e cel mai greu sa traiesti printre oameni, pentru ca mereu trebuie sa faci compromisuri, mereu trebuie sa ai in minte ca nu esti singur pe lume si ca nu poti face doar ce vrei tu ca individ. Desigur, sunt si momente infinit de placute langa cei dragi.
Dar, indiferent despre cine vorbim acum, fie ca e vorba de o persoana draga, fie ca e un strain, un lucru e cert (in mintea mea cel putin) e extrem de greu sa supravietuiesti in jungla umana.
Rautatea. Invidia. Sentimente urate, dar cu care totusi, eu ca om, ma intalnesc tot mai des si nu inteleg modalitatea prin care se inmultesc aceste sentimente.
E clar, se intampla foarte des ca altii sa aiba ce ne dorim noi, iar noi sa ne spetim ca sa obtinem acel ceva, dar asta inseamna ca avem dreptul sa dam in cap celui care are? Doar pentru ca lor le-a fost mai usor decat noua?
Recunosc, eu ca fata, deseori vad la alte persoane lucruri care imi plac, dar nu stiu cum se intampla, ca tot timpul gasesc alte lucruri si mai frumoase pe care, in final le si obtin.

Daca esti o persoana ce strange zi de zi invidie, ciuda si ura, atunci ce te astepti sa primesti la schimb?
De ce sa nu incercam sa fim mai buni, sa strangem cat mai multe momente si amintiri placute, care sa ne tina sufletul cald?