19 iunie, 2012

Nimic nu e ceea ce pare a fi!

Zilele astea ma gandeam la modul cum te surprinde viata uneori. Si acest "uneori" se transforma in "deseori".
In ultima saptamana tot ceea ce credeam s-a transformat. Din rau in bine si din bine in rau.

Exact cand ma asteptam la ce e mai rau, s-a intamplat tot ce e mai bun.
Iar cand asteptam un lucru bun in care credeam, am fost surprinsa cu opusul asteptarii mele.

Nu stiu daca viata a vrut sa imi dea o lectie sa imi arate ca lucrurile in care cred, nu sunt ceea ce par a fi, ca nimic nu e ceea ce pare a fi, iar atunci cand cred mai putin, ar trebui poate sa cred mai mult.

E ciudat totusi...e ciudat sa privesti cum se schimba situatiile de la o zi la alta, sa vezi ca ceea ce crezi de fapt nu e adevarat, ca de fapt totul a fost doar in capul tau.
E ciudat sa te astepti la un lucru (de care esti aproape sigura) si sa primesti opusul.
Dar e cel mai ciudat...cand te astepti la un lucru bun si primesti unul rau. Si viceversa.

Incerc sa privesc si sa gandesc obiectiv, dar totusi nu pot indeparta senzatia de dezamagire pe care o simt.

Intr-adevar, viata iti da multe lectii demne de memorat. Noi trebuie doar sa fim atenti si cu ochii larg deschisi.

Nu stiu cum reuseste...dar intotdeauna te surprinde.

06 iunie, 2012

Amagire, dulce amagire

Imi place sa traiesc printre oameni.
Mereu mi-a placut.
Sunt o fiinta sociala, dependenta poate prea des de oamenii din jur.
Mereu am fost asa.
Imi place sa comunic, sa le zambesc tuturor care merita.
Mereu am facut asta.

Si recunosc ca sunt o naiva pentru ca de prea multe ori cred cu tarie ca oamenii au bun simt, ca au cat de cat o constiinta. Mereu am facut greseala asta.
Dar mi-a placut si m-am incapatanat sa cred in lucrul asta.
                   Si regret.

Regret fiecare moment in care am crezut in cineva si m-a dezamagit.
Regret ca de prea multe ori am lasat de la mine tocmai pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca asa mi-a dictat constiinta, pentru ca...asa am simtit.

Si totusi, mult prea multi oameni nu au principii, nu au bun simt si cu atat mai putin constiinta.
Si imi pare rau, pentru ei (pentru ca ii consider saraci din punctul asta de vedere), pentru mine deoarece cred in ei, pentru frustrarile adunate si fiecare gand pierdut in zadar.

Nu am sa inteleg niciodata unii oameni si mi-e ciuda ca nu imi invat niciodata lectia. Mi-e ciuda ca sunt o persoana care crede ca nu toti sunt "o apa si un pamant", ca poate undeva mai exista si altfel de persoane.
Dar ma intorc, ma sucesc si ajung la aceeasi concluzie spusa cu dintii inclestati si ochii umezi: nimeni nu merita increderea si bunavointa ta. 

Da stiu, nimeni. Asta e teoria.
In practica, renunt la zid, la armura si ma comport cum as vrea sa se comporte altcineva cu mine. Iar cand nu se intampla asta, sufar, ma macin si adun frustari. Imi promit solemn ca e ultima data. Si asa e...pana la urmatoarea data.
         Cand e totul la fel.

Si frustarea cea mai mare e ca pur si simplu...NU POT.
Nu pot fi nesimtita, nu pot fi egoista peste masura, nu pot fi rautacioasa...cu buna vointa.

Gresesc si eu, e normal, sunt om ca toti ceilalti. Dar cand se intampla si realizez, isi fac loc mustrarile de contiinta care nu imi dau pace. Si imi pare rau...si incerc sa ma revansez.

Pentru ce? De ce? 
Nu stiu...

Poate pentru ca vreau sa dorm linistita noaptea.