20 noiembrie, 2011

Ma uit in oglinda si nu ma regasesc.

Da, ma uit in oglinda si parca nu sunt eu, fata de odinioara. Nu stiu daca e vorba de lucrurile noi din viata mea, de noi responsabilitati si griji, nu stiu daca am eu o problema cu mine insami, dar ideea e ca ma uit in oglinda si vad pe cineva strain,cu care nu reusesc sa comunic in adevaratul sens al cuvantului. Parca am fi doua persoane din lumi prea diferite.

De ceva timp ma tot gandesc la inceputuri, imi dau seama ca imi doresc ceva nou, ceva care sa faca sa imi tresara iar inima, sa am iar nemarginitul gol in stomac, sa ma trezesc zambind fara motiv.. sa ma uit in oglinda si sa vad iar sclipirea din ochi pe care multi mi-au zis ca am pierdut-o.

Mi-e dor sa simt ce nu am mai simtit din liceu, acele tresariri care iti sunt provocate de o iubire pura, copilareasca, dar care totusi, pentru tine, pare atat de puternica si ai impresia ca iti da atata energie si forta de ai putea trece toti munti si oceanele din lumea-ntreaga.
Mi-e dor sa ma trezesc cu un chef nebun de a dansa pe strada, de a uita cine am fost, cine sunt si cine vreau sa fiu.
Mi-e dor sa simt viata cum o simte un copil, cu inocenta si nepasarea sa.


Mi-e greu sa imi amintesc cine vroiam sa fiu cand eram mica, am o vaga imagine despre ce am fost candva, stiu doar ca eram...ALTFEL. ALTFEL decat sunt acum.
Si sunt tot mai dese momentele cand nu imi place de mine, nu pentru ca nu as incerca sa fiu la fel de rationala ca inainte sau pentru faptul ca am alte principii. Nu, ratiunea, principiile au ramas aceleasi. Ba mai mult, incerc sa fiu mult mai constienta de actiunile mele, de tot ce ma inconjoara si de efectele actiunilor mele. Am ajuns la concluzia ca nu ma mai plac pentru ca nu ma mai regasesc, de multe ori nu mai stiu cine sunt, nu mai regasesc lucrurile in care credeam, cele la care visam, nu mai aud vocea interioara de odinioara.
Nu stiu daca eu am incetat sa o mai ascult, sau ea nu imi mai vorbeste.

Pe zi ce trece imi dau seama ca parca tot mai mult ma fortez sa zambesc, nu pentru ca incerc sa fiu falsa, nu pentru ca le zambesc persoanelor care nu merita, ba din contra, daruiesc zambete din toata inima celor care merita, ci pentru ca fiecare zambet pe care il afisez, ma face sa realizez ca ceva lipseste din mine, ca ceva nu e ok cu sufletul meu, ca nu sunt... fericita cu adevarat. Si am o senzatie ciudata de fiecare data cand se intampla asta.

Nu pot sa explic cum se intampla asta, zambesc din toata inima, dar parca fiecare zambet pare in interiorul meu un semn de exclamare care zice "ajuta-ma!".

Simt ca am uitat de mine.
Simt ca... m-am pierdut. Si problema e ca nici nu stiu unde sa ma caut.