14 martie, 2013

Coincidenta sau destin?

Mereu mi-a placut sa stau sa observ cum unele lucruri se intampla pentru ca trebuie sa se intample.
Mi-a placut sa ma uit in urma mea si a deciziilor luate si sa observ unde m-au dus ele si cum m-au format ca om.
Mereu am crezut in destin si in ceea ce este scris sa se intample, dar in acelasi timp am crezut si in continuare cred in faptul ca fiecare hotarare si pas pe care il facem ne duce intr-o directie sau alta. Si astfel, ne putem modifica singuri traseul vietii.

Mi-a placut mereu sa cred in coincidente, in acele momnte sau situatii care pareau ireale, dar care aveau loc tocmai cand nu te asteptai. Si iti lasau in suflet un sentiment placut, ca acel lucru sau intamplare trebuia sa fie atunci, acolo, in acel moment din viata ta. Te simti astfel, omul potrivit la locul potrivit.

Am crezut intotdeauna, de asemenea, in intuitie. In a mea intuitie.. am crezut cu tarie ca ceea ce imi spune e atat de adevarat incat nu poate fi altfel, incat daca lucrurile stau altfel decat cum imi dicteaza ea, inseamna ca lumea e cu susul in jos si ca in acel moment, ceva s-a intamplat in univers daca EA a dat gres.

Dar de multe ori, in ultima perioada, intuitia mi-a jucat feste, coincidentele nu mai pareau coincidente, ci simple intamplari fara sens, iar fiecare pas facut si decizie luata parca nu mai faceau parte din mine si din destinul meu. Parca lumea e intoarsa pe dos, parca eu nu mai sunt stapana pe simturile mele si totul in jur ia forma unor lucruri efemere, din care nimic nu ramane.

Si, ca deobicei, cand cred in ceva cu toata fiinta mea, mi-e greu sa accept ca poate nu e asa, mi-e greu sa concep ca anumite coincidente nu iti creeaza viata, ca destinul nu ti-e scris, ci ti-l faci doar tu cu mana ta si ca poti sa esuezi in prea multe decizii luate.
Da, cred ca destinul ti-l faci tu, dar in acelasi timp cred ca depinde si de o forta suprema care te pune in anumite situatii mai mult sau mai putin impevizibile, situatii in care trebuie sa alegi intre doua sau mai multe variante, sa alegi stanga sau dreapta, bine sau rau, daca sa mergi inainte si cand anume sa te opresti.

Coincidenta sau destin?
Consider ca fiecare are un rol si cred ca daca nu ar fi unele coincidente, viata nu ar fi poate la fel de frumoasa.

Astept momentul cand o coincidenta imi va crea destinul si intuitia mea va stii cu adevarat.





11 martie, 2013

Nu inteleg

Cand credeam ca lucrurile incep sa se aseze, in sfarsit, pe un fagas normal, viata mi-a mai dat o lectie. Nu pot sa inteleg si nu am sa reusesc, cred ca niciodata, sa inteleg oamenii. Nu le inteleg actiunile, deciziile si modul cum aleg sa se comporte.

Nici eu nu sunt perfecta si nici nu vreau sa cred asta. Toti avem calitati si defecte, dar urasc atunci cand un om se comporta de parca ar fi singur pe lume si nu e constient sa actiunile sale pot avea repercursiuni asupra celorlalti. Si sufar cand vad ca cei din jur nu se comporta conform asteptarilor mele sau macar dupa cum ma comport eu. Si urasc atunci cand ma atasez prea repede de oamenii trecatori doar prin viata mea.

Nu inteleg cum totul poate parea normal, ca un semn venit din alta dimensiune, cum intuitia si inima sa iti spuna ca da, ai dreptate si totusi...lucrurile sa nu fie asa.
Nu inteleg cum poti juca alt rol decat acela care ti-a fost dat.
Stau uneori si ma intreb...chiar totul a fost in imaginatia mea? Doar mi s-a parut? Sau abia m-am trezit din vis?

Inca o data, pentru a mia oara in cei 25 de ani, nu inteleg cum poti sa simti cu toata fiinta ta, un lucru ca asa ar trebui sa fie si totul in jurul tau sa iti confirme, si totusi... sa nu fie.

Tot mai des, se intampla sa fiu socata de ceea ce fac oamenii. Si tot nu reusesc sa imi invat lectia, sa incerc sa fiu altfel.
Mi s-a zis ca sunt vulnerabila, ca am un mod aparte de a ma apropia de persoanele din jur. Si probabil asa e. Dar nu pot altfel. Asta e felul meu de a ma exprima, de a simti, de a trai.
Daca nu urasc, sau iubesc, daca nu sufar cu toata fiinta mea, simt ca nu traiesc. Daca prin toti porii mei nu transmit iubire, atunci cand sunt indragostita, sau tristete, in cazul in care sunt suparata, nu sunt eu.

Asta sunt eu. Si gresesc, si sufar...si cu greu ma ridic de jos, ma scutur de praf si merg inainte.
Si imi pare rau si as vrea sa pot fi alta persoana.
Dar, din pacate, nu sunt.

15 ianuarie, 2013

Totusi, iubirea

Si totusi exista iubire
Si totusi exista blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si ma tem.

Si totusi e stare de veghe
Si totusi murim repetat
Si totusi mai cred in pereche
Si totusi ceva s-a-ntamplat.

Pretentii nici n-am de la lume
Un pat, intuneric si tu
Intram in amor fara nume
Fiorul ca fulger cazu.
...

Si totusi exista iubire
Si totusi exista blestem
Dau lumii, dau lumii de stire
Iubesc, am curaj si ma tem.

Adrian Paunescu

11 octombrie, 2012

Ce-ar fi daca...?

Ce-ar fi daca intr-o zi ai disparea de pe fata pamantului?
Ce-ar fi daca pur si simplu ai pleca dintr-o data din viata ta?

Cum ar fi sa dispari, macar pentru cateva minute si sa vezi care persoane iti sunt cu adevarat alaturi si care sunt doar trecatoare prin viata ta?

Cam asta am descoperit eu in ultimele 2 saptamani. Cum ar fi viata mea daca nu as fi eu in ea. E ciudat. Dar intr-un fel si intr-o anumita masura asa a fost.

In aceste ultime saptamani, am avut ocazia si sansa unica de a vedea cum sunt oamenii dragi sufletului meu, cat de mult le pasa de mine si ce ar face daca... mie nu mi-ar fi tocmai bine.
Recunosc ca am fost surprinsa de unii dintre ei si profund dezamagita de altii.

Da, doare sa vezi ca nu toata lumea care credeai ca iti este alaturi, de fapt nu este langa tine.
Doare si te intristezi cand stii ca esti in stare de multe lucruri pentru cei dragi, iar ei nu isi pot da silinta sa te intrebe cum te mai simti, daramite sa te mai viziteze la spital.

Intr-un mod ciudat si neplacut, Cel de Sus iti da o lectie si parca iti deschide larg ochii sa vezi realitatea asa cum e si sa nu mai visezi.

Cum ar fi lumea ta, fara tine in ea?

23 august, 2012

Ma gandeam din nou zilele astea la oameni, la cum sunt ei si cum se comporta in anumite situatii.
Si bineinteles ca m-am surprins si pe mine in anumite situatii facand unele lucruri pe care nu credeam ca as putea sa le fac, ca as avea puterea si curajul sa le fac.

Si asta m-a dus cu gandul la faptul ca viata te pune uneori in situatii inedite si tu, ca om, reactionezi in unele moduri in care nici nu te-ai fi asteptat.
E ciudat... e ciudat cum te vezi facand un lucru pe care cu ceva timp inainte nici nu te gandeai ca ai putea sa il faci.

Viata, destinul sau Dumnezeu te aduc in situatii jenante, penibile, intortochiate, amuzante uneori si te inseamna sa actionezi, intr-un fel sau altul. Si abia in situatiile respective, incepi sa te cunosti cu adevarat pe tine ca om.

Cred ca toate lucrurile pe care le faci, mici sau mai mari, care par foarte importante sau doar prea nesemnificative pentru a fi luate in seama, toate te definesc pe tine ca om, ca persoana, ca femeie/barbat, sotie/sot.

E ca si cum ai construi o cladire, caramida cu caramida. Asa si noi ca oameni, fiecare cuvant, gest, actiune ne formeaza intr-un anumit fel, ne croim drumul in viata si prin felul nostru de a fi, ne alegem persoanele care merg in acelasi pas cu noi.

Imi place tare mult sa cred ca toate lucrurile se intampla cu un motiv si cred cu toata fiinta mea acest lucru. Chiar si o situatie mai penibila sau nu tocmai placuta se intampla cu un scop. Si din fiecare lucru marunt, ai ce sa inveti.

Imi place sa ma uit in urma si sa ma gandesc la actiunile mele si unde au dus. Doar ca as vrea uneori, doar uneori, sa stiu dinainte unde ar trebui sa ajung, unde sa pun stop si cand sa continui. Dar atunci probabil ar fi prea simpla viata.

De cand ma stiu, mi s-a insuflat anumite principii, care de-a lungul anilor am incercat sa le respect, sa nu mi le incalc sub nici o forma. Recunosc ca unele s-au mai pierdut pe drum, altele s-au schimbat... dar cele mai importante, s-au pastrat.
Si totusi, vad ca cineva acolo sus ma pune in unele situatii in care intuitia si indemnul gandurilor ma provoaca sa le incalc.

Si asa, ma uit in urma si ma mir, pentru ca aveam impresia ca ieri ma cunosteam, dar vad ca in fiecare "azi" incep sa ma cunosc mai bine...

02 august, 2012

Pentru ca...

Zambesc..
Zambesc pentru a mai uita ceea ce imi spune inima.
Zambesc pentru a opri lacrimile sufletului.

Zambesc pentru a ascunde ceea ce gandesc.
Zambesc pentru a ma incuraja singura.

Zambesc pentru ca altfel simt ca ma sufoc in gandurile proprii.
Zambesc pentru a masca ceea ce simt cu adevarat.

Zambesc pentru ca asa cred ca pot merge mai departe.
Zambesc pentru ca in acelasi timp simt ca stau in loc.

Zambesc pentru ca inca mai cred.
In zadar...

17 iulie, 2012

Stii?

Ma intreb... stii cum e sa iti doresti atat de mult un lucru incat sa nu ai niciodata suficiente cuvinte sa poti descrie?
Stii cum e sa crezi atat de mult in ceva incat parca nu concepi sa fie altfel?
Cum e sa simti cu fiecare celula din corp, fiecare por, fiecare respiratie si gand un anumit lucru?

Oare... stii ce inseamna sa crezi cu toata fiinta ta, cu tot ceea ce te defineste ca om?
Sa fii complet orb si sa simti doar un singur lucru?

Ma intreb... stii cum e sa speri atat de tare intr-un lucru incat daca nu ai face-o e ca si cum nu ai putea respira?
Stii cum e sa crezi in destin si el sa rada de tine?

Oare... stii cum e cand vezi ca realitatea e total diferita de ceea ce tu ai simtit, ai crezut si ti-ai dorit cu atata putere si convingere?
Stii cum e sa te trezesti intr-o noua zi si sa nu iti doresti sa deschizi ochii? Sa ai impresia ca ai dormit o vesnicie si ca ai visat...ca doar ai visat urat. 
Iar daca ai deschide ochii, ai realiza ca nu a fost doar un vis.

Si fiecare celula din corp, fiecare por, fiecare noua respiratie si gand sa iti spuna ca nu, nu ai crezut in zadar.

Si totusi...

De ce?


Se spune ca daca vrei un lucru cu adevarat si lupti pentru el, o sa il ai.
Se spune ca daca crezi indeajuns de mult in ceva, acel lucru o sa devina realitate.

Pana nu demult credeam in lucrul asta, dar mi s-a demonstrat ca nu e asa.
Poate pentru ca Cel de Sus iti da ceea ce ai nevoie si nu neaparat ceea ce vrei.
Deseori se intampla ca ceea ce vrei sa nu coincida cu ceea ce ai nevoie.

Si atunci ce faci cu dorinta imensa pe care o simti?
Ce faci cu golul pe care il ai in momentul in care realizezi ca ceea ce iti doresti mai mult nu se intampla?
Cum ramane cu sperantele care ti le-ai facut?
Le arunci?
Le ingropi undeva intr-un loc uitat de lume?

De ar fi asa simplu...
De ar fi asa simpla viata.

Tot ce te macina si te mistuie pe dinauntru sa lasi in urma ta si sa nu intorci capul, regretand si spunand mereu: de-ar fi fost altfel... de ce nu a fost altfel..?

De ar fi asa...

16 iulie, 2012

Totul sau Nimic

Incerc sa inteleg oamenii, cine sunt, ce vor, ce fac.
Incerc sa inteleg relatiile, cum sunt si incotro merg.
Incerc sa ma inteleg pe mine, cine sunt, ce vreau si unde vreau sa ajung.

Si nu reusesc. In fiecare zi intalnesc tot felul de oameni diferiti, cu idei, comportamente, atitudini diferite. Si sunt constienta ca fiecare are calitati si defecte.

De asemenea, in fiecare zi vad relatii de iubire care se formeaza, dar mai ales care se destrama.
Si atunci, tot mai des imi pun intrebarea: intr-o relatie e bine sau dai totul sau atat cat trebuie?

"I'm someone who is looking for love, real love, ridiculous, inconvenient, consuming, can't leave without each other love."

Eu sunt genul de persoana care se indragosteste nebuneste. profund. idealistic. Oricat am incercat in cei 24 de ani care ii am sa plac o persoana, daca nu are acel ceva, sau daca nu imi spune nimic, nu pot juca teatru, nu ma pot preface ca o plac, ca o accept asa cum e intr-o posibila relatie.
Recunosc ca au fost momente cand am dat o sansa unei persoane care nu imi spunea nimic si ce e drept, nu am regretat. Dar asta se intampla rar.

In general, eu iubesc si imi doresc o iubire in care sa dau totul, trup, suflet, ganduri, sentimente. Eu dau totul sau nimic.

Dar in acelasi timp ma uit in jurul meu si imi pun multe intrebari referitoare la atitudinea mea. Relatiile din ziua de azi sunt atat de subrede si instabile inca de la inceput, incat stai si te intrebi unde o sa ajunga, cat de departe.

Am ajuns in prezent sa spunem te iubesc pe facebook si nu fata in fata.
Sa vorbim mai des pe internet decat personal. Sa avem mai mult o viata virtuala, decat sociala in sensul adevarat.

Nu stiu daca e firesc, dar refuz sa cred in asemenea relatii. In relatii pur virtuale, care nu transmit nimic, chiar daca avem impresia ca e marea iubire.

Totusi... intr-o relatie e bine sa dai "totul" sau doar cat trebuie? Si apoi cum stii cat trebuie? Daca El spune "Te iubesc" ii spui si tu, daca el iti spune "mi-e dor de tine", intorci fraza si atat? Pe de alta parte, ce inseamna "totul"?

Nu stiu pentru altii, dar pentru mine "totul" inseamna sa impartasesti aerul respirat, momentele de tristete, de bucurie, sa simti ceea ce simte si el, sa fii atenta la starile, sentimentele Lui. Sa stii cand sa ii lasi spatiu si cand sa il ridici de jos. Sa ii dai incredere in sine, sa fii alaturi de el indiferent de situatie. Sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine. Sa simti ca problemele lui sunt si ale tale.

Uitandu-te in jur si vazand cum sunt oamenii in prezent, oare mai ai curaj sa faci asta? Oare mai ai tarie sa daruiesti totul fara sa primesti nimic in schimb? Mai ales daca ai facut asta o data si nu te-ai ales decat cu intrebarea dureroasa: "Pentru ce?"

Pentru ce toate astea, pentru ce sa i te daruiesti cu totul, pentru ce sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine?
Pentru ce?
De ce?

08 iulie, 2012

Dezamagita.

Sunt dezamagita. De mine. De tine. De toti care ma inconjoara.

Sunt dezamagita de mine pentru faptul ca tot cred in oameni si nu reusesc sa imi invat lectia asta.
Sunt dezamagita de mine pentru ca tot imi pun sperante, pentru ca imi fac vise care nu se indeplinesc.
Sunt dezamagita pentru ca uneori cred atat de mult intr-un lucru incat atunci cand nu se indeplineste adun frustrare si multe intrebari "de ce?" fara raspuns.

Sunt dezamagita de tine, pentru ca nu esti cum credeam, pentru ca in general nimic nu e cum crezi.
Sunt dezamagita de tine pentru ca sub orice forma ai fi, eu tot cred in tine.

Sunt dezamagita de intuitia mea, pentru ca in ultima perioada imi tot face farse.
Sunt dezamagita de credintele mele, pentru ca pe zi ce trece imi dau seama ca ceea ce cred nu e bine.
Sunt dezamagita de sufletul meu pentru ca mereu se ataseaza de oamenii care trec prin viata mea si uita sa se mai gandeasca la el. Pentru ca prea des se avanta, se indragosteste, iubeste si spera, in zadar.

Sunt dezamagita de soare, de florile frumos mirositoare, de aerul cald care nu ma lasa sa respir.
Sunt dezamagita de oameni, pentru ca sunt genul de persoana care crede in ei cu toata fiinta si tot aceea care isi primeste un sut in fund de la ei.
Sunt dezamagita ca de multe ori simt ca nu am putere sa merg mai departe.
Sunt dezamagita pentru ca nu stiu in ce directie sa ma indrept, incotro sa merg si cum sa ma comport.

Sunt dezamagita. Profund dezamagita. Pentru ca lucrurile nu sunt asa cum am sperat si mi-am dorit atat de mult sa fie.

Sunt dezamagita si mi-e ciuda ca nu pot fi altfel.
Rece, dura, puternica in fata vantului.... precum o piatra.