Ma uit in oglinda si nu ma regasesc.

Da, ma uit in oglinda si parca nu sunt eu, fata de odinioara. Nu stiu daca e vorba de lucrurile noi din viata mea, de noi responsabilitati si griji, nu stiu daca am eu o problema cu mine insami, dar ideea e ca ma uit in oglinda si vad pe cineva strain,cu care nu reusesc sa comunic in adevaratul sens al cuvantului. Parca am fi doua persoane din lumi prea diferite.

De ceva timp ma tot gandesc la inceputuri, imi dau seama ca imi doresc ceva nou, ceva care sa faca sa imi tresara iar inima, sa am iar nemarginitul gol in stomac, sa ma trezesc zambind fara motiv.. sa ma uit in oglinda si sa vad iar sclipirea din ochi pe care multi mi-au zis ca am pierdut-o.

Mi-e dor sa simt ce nu am mai simtit din liceu, acele tresariri care iti sunt provocate de o iubire pura, copilareasca, dar care totusi, pentru tine, pare atat de puternica si ai impresia ca iti da atata energie si forta de ai putea trece toti munti si oceanele din lumea-ntreaga.
Mi-e dor sa ma trezesc cu un chef nebun de a dansa pe strada, de a uita cine am fost, cine sunt si cine vreau sa fiu.
Mi-e dor sa simt viata cum o simte un copil, cu inocenta si nepasarea sa.


Mi-e greu sa imi amintesc cine vroiam sa fiu cand eram mica, am o vaga imagine despre ce am fost candva, stiu doar ca eram...ALTFEL. ALTFEL decat sunt acum.
Si sunt tot mai dese momentele cand nu imi place de mine, nu pentru ca nu as incerca sa fiu la fel de rationala ca inainte sau pentru faptul ca am alte principii. Nu, ratiunea, principiile au ramas aceleasi. Ba mai mult, incerc sa fiu mult mai constienta de actiunile mele, de tot ce ma inconjoara si de efectele actiunilor mele. Am ajuns la concluzia ca nu ma mai plac pentru ca nu ma mai regasesc, de multe ori nu mai stiu cine sunt, nu mai regasesc lucrurile in care credeam, cele la care visam, nu mai aud vocea interioara de odinioara.
Nu stiu daca eu am incetat sa o mai ascult, sau ea nu imi mai vorbeste.

Pe zi ce trece imi dau seama ca parca tot mai mult ma fortez sa zambesc, nu pentru ca incerc sa fiu falsa, nu pentru ca le zambesc persoanelor care nu merita, ba din contra, daruiesc zambete din toata inima celor care merita, ci pentru ca fiecare zambet pe care il afisez, ma face sa realizez ca ceva lipseste din mine, ca ceva nu e ok cu sufletul meu, ca nu sunt... fericita cu adevarat. Si am o senzatie ciudata de fiecare data cand se intampla asta.

Nu pot sa explic cum se intampla asta, zambesc din toata inima, dar parca fiecare zambet pare in interiorul meu un semn de exclamare care zice "ajuta-ma!".

Simt ca am uitat de mine.
Simt ca... m-am pierdut. Si problema e ca nici nu stiu unde sa ma caut.

Timp... stai in loc!

Zilele astea ma tot gandeam cat de repede trece timpul, cat de repede trece fiecare minut, secunda, clipa pe care o traim.
Bineinteles nu constientizam destul de des acest lucru. iar unii nu constientizeaza chiar deloc. Ne dam seama de trecerea timpului abia cand ne uitam in urma si vedem ce am trait si cat de repede ne grabim sa mergem tot inainte.
Daca in fiecare zi, am constientiza mersul alert al timpului , poate am reusi sa ne bucuram cu adevarat de fiecare clipa traita, poate am reusi sa zambim mai des, sa simtim altfel soarele ce bate in geam si vantul ce adie usor.

E pacat... suntem prea acaparati de lucrurile de zi cu zi si uitam.. uitam sa ne bucuram, uitam sa ne traim viata in adevaratul sens, uitam sa privim in jurul nostru, sa apreciem ceea ce ne inconjoara, sa gasim mangaiere in zambetul persoanelor dragi.

Se spune ca doar o viata ai. Daca e chiar asa, stau si ma gandesc. Am 23 de ani, am facut lucrurile care mi-au placut, am facut o parte din ce am visat... dar totusi, ar mai fi atatea de facut, vazut, realizat.
Cand? Cand ai putea sa le faci...daca nu poti opri timpul macar o secunda, sa te opresti din forfoteala vietii si sa simti ca intr-adevar o viata ai de trait si trebuie sa te bucuri de orice ti se da.
Deseori, imi vine sa fug o data cu timpul, sa il prind si sa il leg de ceva, pentru a nu mai fugi.

Ma gandesc cat de multe ne rapeste. Pe langa clipa de fata, secundele, minutele, persoanele dragi, ne rapeste si amintirile, pentru ca are prostul obicei de a le estompa in mintea noastra. Daca tot fuge in galop, macar sa ne lase amintirile vii, nesterse o data cu plecarea lui.

Mi-e ciuda... mi-e ciuda ca nu am puterea sa opresc timpul.
Asa ca o sa il rog frumos...
Draga timp...stai o secunda in loc!

Daca rautatea ar durea...bine ar fi mai fi!

Mi-e greu sa inteleg rautatea oamenilor, acea rautate infinita si fara margini. Poate deseori fara o baza reala.
Nu pot suporta oamenii care nu au o viata a lor, sau daca o au, ii intereseaza mai mult vietile altora.
De ce nu putem fiecare sa vedem cum putem sa imbunatatim vietile noastre, dar in schimb avem timp sa analizam ce are vecinul/vecina si normal, cum si de ce are.
E normal, omul e nascut cu aceste sentimente de ura, invidie, ciuda si rautate. Dar intrebarea mea e, pana unde ajung aceste sentimente? Pana cand?
Dupa parerea mea, e cel mai greu sa traiesti printre oameni, pentru ca mereu trebuie sa faci compromisuri, mereu trebuie sa ai in minte ca nu esti singur pe lume si ca nu poti face doar ce vrei tu ca individ. Desigur, sunt si momente infinit de placute langa cei dragi.
Dar, indiferent despre cine vorbim acum, fie ca e vorba de o persoana draga, fie ca e un strain, un lucru e cert (in mintea mea cel putin) e extrem de greu sa supravietuiesti in jungla umana.
Rautatea. Invidia. Sentimente urate, dar cu care totusi, eu ca om, ma intalnesc tot mai des si nu inteleg modalitatea prin care se inmultesc aceste sentimente.
E clar, se intampla foarte des ca altii sa aiba ce ne dorim noi, iar noi sa ne spetim ca sa obtinem acel ceva, dar asta inseamna ca avem dreptul sa dam in cap celui care are? Doar pentru ca lor le-a fost mai usor decat noua?
Recunosc, eu ca fata, deseori vad la alte persoane lucruri care imi plac, dar nu stiu cum se intampla, ca tot timpul gasesc alte lucruri si mai frumoase pe care, in final le si obtin.

Daca esti o persoana ce strange zi de zi invidie, ciuda si ura, atunci ce te astepti sa primesti la schimb?
De ce sa nu incercam sa fim mai buni, sa strangem cat mai multe momente si amintiri placute, care sa ne tina sufletul cald?

Romania noastra mult iubita!

Dupa 2 zile de febra, frisoane, dureri si pastile m-am hotarat azi dimineata sa ma duc in sfarsit la doctor ca sa nu vina el cu ambulanta la mine.

Ma duc la cabinetul din campusul studentesc unde doctorita nu era venita, era racita si ea de la atatia bolnavi.

M-am dus apoi la Policlinica Studentilor. Dupa ce astept o ora, reusesc sa intru in cabinet unde aflu ca de fapt doctorita nu era si ca daca vreau ceva trebuie sa ma inscriu la ei si sa ma retrag de la vechiul doctor de familie din Suceava.
Am plecat si de acolo si m-am intors la cabinetul din campusul studentesc unde ar fi trebuit sa fie cea de-a doua doctorita. Din nou, dupa ce am asteptat o ora si jumatate la rand, aflu ca doctorita nu e, fiind si ea bolnava. Asistenta ne da o speranta sa intram totusi in cabinet ca o sa ne dea ceva pentru cei raciti tare. Reusesc sa intru in cabinet, ma intreaba ce ma doare si ce simptome am, pentru a-mi da de fapt o trimitere (de care nu aveam nevoie) la Spitalul de Boli Infectioase. Atat!

Nervoasa si agitata la culme ma duc la acest spital faimos, unde erau 2 randuri lungi cat zidul chinezesc de oameni care asteptau, 2 cabinete si doar o singura doctorita. Toata lumea statea afara, unde era frig si batea vantul, pentru ca salile de asteptare erau foarte mici.
Dupa vreo 2 ore ajung la medicul de garda si ma consulta rapid si fara prea multa atentie. Imi zice ca am bronsita si e intr-un stadiu avansat si o infectie urata la gat. Si ca neaparat imi trebuie antibiotice puternice. Normal ca acestea costa mult si ea nu dadea compensat asa ca ma trimite intr-o alta camera unde mi se face "o fisa de o zi" in urma careia trebuia sa primesc medicamentele gratuit.

Fericirea mea s-a spulberat cand mi s-a zis ca trebuie sa vin sa iau medicamentele pe la ora 6 (atunci fiind ora 4). In ciuda faptului ca ma simteam extraordinar de rau, de frica sa nu se agraveze, am mai asteptat 2 ore.
Ma duc in corpul de spital indicat de doctorita sa iau medicamentele unde mi se spune ca de fapt doctorita trebuie sa vina sa imi scrie medicamentele (pentru ca nu le-a scris cand m-a consultat) si ca ea intarzie pentru ca mai are pacienti.

In momentul ala, la cat de rau ma simteam, am clacat si am bufnit in plans pe coridor. Eram de la ora 10 pe la cabinete, nu mancasem nimic si deja nu ma mai puteam tine pe picioare.
Intr-un tarziu apare si doctorita care ne ia iar pe rand pe toate cele 10 persoane (care asteptau fie pentru medicamente, fie pentru rezultatele unor analize). Aflu ca de fapt antibioticele alea puternice si scumpe sunt de fapt coldrexul si amoxacilina. A scris pentru fiecare medicamentele si cand sa ni le dea, ni se zice ca una din asistente trebuie sa mearga la farmacia din curtea spitalului sa le ia ea personal.

Dupa inca 40 de minute de injuraturi si nervi, apare asistenta care tot ea se grabea sa ni le dea cat mai repede fara ca macar sa ne explice frumos cum trebuie luate.

O precizare..noi toti care asteptam medicamentele eram chiar la etajul unde erau in "carantina" cei bolnavi cu virusul AH1N1. Dupa ce am luat medicamentele nici macar nu mai aveam putere sa ma bucur ca in sfarsit plec acasa, ma dureau toate si parca pluteam.

Stiam ca se pot intampla multe in Romania noastra, dar niciodata nu m-am gandit ca poti sta la doctor de la 10 dimineata pana la 7 seara pentru coldrex si amoxacilina.
Dar..

"Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul".

Pentru mine..

Iubesc agitatia care ma inconjoara in fiecare zi, iubesc toate persoanele cu care imi impart viata (chiar si in ciuda momentelor mai putin placute), iubesc ceea ce fac si tot ce am avut parte pana acum.

Anul acesta de facultate e foarte agitat chiar de la inceput, dar nu regret nimic. Am avut parte de experiente foarte interesante. Desi au fost momente cand preferam sa lenevesc in caldura patului meu, nu regret ca am pierdut atatea weekenduri si atatea zile in sediul AIESEC.

Am muncit si am reusit sa devin intervievator si trainer in AIESEC Iasi. Am tinut primele interviuri si sunt bucuroasa sa vad unele persoane care acum sunt membrii noi in AIESEC si imi multumesc. Apoi am reusit sa imi inving (cel putin pentru inceput) emotia de a vorbi in public. Am tinut primele mele training-uri si sunt destul de mandra de cum m-am descurcat. (avand in vedere ca a fost prima oara). Mi-am dat seama ca imi place sa fac asta, imi place sa fiu in fata unor oameni si sa le vorbesc.

Unul din lucrurile care am decis sa le fac anul asta e sa nu treaca nici o saptamana fara sa nu ies sa dansez cu prietenii mei. Imi place enorm sa dansez, ma simt cel mai bine atunci cand corpul imi vibreaza pe muzica si nu mai conteaza nimic din jur. Momentul in care ma simt cel mai bine in pielea mea si in care radiez de fericire (orice ce ar fi in viata mea). Atunci sunt eu cu adevarat.

Un alt moment din viata mea care pur si simplu il ador e plimbarea de seara. Dupa o zi agitata, lunga, cu divergente, rasete multe, munca, emotii..sau orice altceva..seara cand vin acasa e momentul cel mai linistitor.
In ciuda frigului de afara, chiar daca imi ingheata mainile in manusi si nasucul in fular, nimic nu mai conteaza. Atunci e singurul moment in care sunt doar eu cu mine. Iubesc Iasul seara, iubesc sa ma plimb singura pe strada, sa fiu doar eu, luminile si muzica din casti.

Intr-o seara m-am oprit la Rapa Galbena.. e un loc magic, mai ales seara. Cu toate luminile si cu luna zambind de sus parca eram pe alta lume.
Cand vin seara acasa, in linistea din jurul meu, am timp sa ma regasesc, sa imi fac liniste in ganduri ..si sa iubesc mai mult orasul in care stau..sa ma simt norocoasa pentru ceea ce am.

Intr-adevar, viata mea nu e perfecta, simt uneori ca lipseste ceva..o parte din mine, mai primesc palme de la prieteni sau am certuri cu persoane dragi..Dar asta e viata, nimic nu e perfect si am ajuns sa cred ca trebuie sa existe si momente de genul asta, altfel totul ar fi plictisitor. Am incuiat undeva intr-un sertar ros de trecerea timpului nostalgia si parerile de rau, tot ce am simtit candva. Stiu ca nu pot sterge momentele neplacute din viata mea pentru ca fac parte din mine si din ceea ce sunt acum.

Am totul.. prieteni, chiar si oameni care nu ma agreeaza, iesiri in oras, nopti albe, lacrimi, rasete.. Am o viata plina cu de toate..
Ce mi-as mai putea dori?
Mai am dreptul sa mai cer ceva cand am atatea?

Stop. Start. Continue

In urma ultimelor experiente cu oamenii dragi din viata mea, mi-am promis mie insami ca o sa ma schimb. Imi promit solemn ca de acum voi fi alta persoana. Chiar daca inghit in sec, chiar daca o sa am nenumarate pareri de rau si regrete, nu o sa imi mai calc pe orgoliu pentru oamenii dragi.

In general, pentru oamenii apropiati sufletului meu sunt in stare de orice, fac totul si o fac din inima. Dar urasc sa fiu luata drept proasta, sa fiu calcata in picioare pe nedrept si mai ales sa nu fiu apreciata pentru ceea ce fac.

Nu mi-a placut niciodata sa ma comport urat intentionat cu o persoana sau sa fac lucruri pe care pe urma sa le regret. De aceea, intotdeauna m-am ghidat dupa ideea de a nu face lucruri care nu as vrea sa le patesc eu. Dar totusi suntem oameni si e normal sa mai gresim. Si la fel de normal e sa iertam la randul nostru cand cineva greseste.

Dar aici problema e daca acea persoana invata din greselile pe care le face. Daca nu invata nimic, inseamna ca e nesimtita si nu ar trebui sa faca parte din viata ta.

Am pus STOP actiunilor mele altruiste de a ajuta oamenii la nevoie. Nu mai las de la mine pentru a le fi altora bine. Am vazut ca e in zadar gestul asta. Foarte putine persoane apreciaza acest lucru.

Pun START ideii de a ma gandi intai la mine, de a ma gandi de doua ori inainte sa sar in ajutorul cuiva. Pentru ca am simtit pe propria piele uratul sentiment de a nu fi apreciat cu adevarat. Degeaba incerci sa ii faci fericiti sau macar sa ii multumesti pe cei din jur, pentru ca ei tot orbi raman.

Pun CONTINUE faptului ca o sa imi pastrez prietenii adevarati aproape, dar pe cei care sunt in viata mea doar pentru a-si face simta prezenta incet incet o sa ii indepartez. Nu mai vreau figurine de plastic in jurul meu. Nu mai vreau stane de piatra ca prieteni.

Am ajuns inca o data la concluzia ca viata e prea scurta ca sa te lupti pentru altii, ca sa ii faci pe altii fericiti, iar tu cand ai nevoie sa fii lasat deoparte.
Nu inteleg multe lucruri pe lume, cu atat mai putin oamenii. Dar am incetat sa mai incerc sa ii inteleg. Sunt inca un copil in adandul sufletului, dar un copil care stie ce vrea si s-a saturat sa fie calcat in picioare tocmai de oamenii dragi.

E toamna.. e soare, e ultimul an de facultate, am aproape tot ce am nevoie.. si poate chiar mai mult uneori.. O zi de toamna insorita, frunze colorate fosnind in urma pasilor mei, o melodie linistitoare in casti.. si sunt fericita. Nu am nevoie de mai mult.

Nu e perfecta viata mea, dar o iubesc asa cum e. Si vreau sa ma bucur de fiecare clipa din ea, in felul meu.

Iti mai aduci aminte?

Iti mai aduci aminte ce iti doreai cand erai copil?
Ce vise aveai candva?

Iti mai aduci aminte persoanele care ti-au adus macar un zambet intr-o zi ploioasa?
Cine te-a tinut de mana cand erai la pamant?

Iti mai aduci aminte umarul pe care plangeai cand sufletul ti-era gol?
Pe cine ai sunat cand te simteai singur pe lume?

Iti mai aduci aminte cafeaua din zori?
Si saruturile din timpul noptii?

Iti mai aduci aminte noptile albe petrecute cu prietenii?
Momentele unice cu persoana iubita?

Iti mai aduci aminte primul sarut care ti-a dat fiori?
Prima persoana care ti-a atins sufletul?

Iti mai aduci aminte pe cine vedeai in oglinda cand erai copil?

Si totusi..

Oricat de mult ai iubi o persoana, oricat de mult te-ar iubi si ea la randul sau, oricat de perfecta ar fi (sau ar parea) o relatie de iubire.. INTOTDEAUNA vor exista tentatii, persoane care la un moment dat (poate fara sa realizezi in mod constient) vor parea mai interesante decat persoana de langa tine.

E trist..si e ciudat in acelasi timp. Te gandesti..cum poti IUBI o persoana si totusi sa te simti atras de altcineva strain?

Si totusi se intampla..si se intampla destul de des. De ce?
De ce nu poate apartine si inima si mintea unei singure persoane?
De ce daca iubesti, totusi iti atrage atentia si alta persoana?

Traim intr-o lume mult prea diversificata si mult prea libertina. Am ajuns sa cred ca acum avem mai multe optiuni decat avem nevoie si ajungem la un moment dat sa nu mai putem face fata, sa nu mai distingem ce e bine sau rau, corect sau gresit. Dar in acelasi timp, indiferent de situatie, de persoanele din jurul tau, doar TU poti alege cum sa fii.

Nu stiu cum sunt altii, dar eu cand am iubit, am fost doar a acelei persoane si doar pentru ea am respirat, doar pe ea am vazut-o si in celelalte persoane din jurul meu.

Tot ce conteaza este ca atunci cand se intampla asta, sa realizezi ca e doar ceva de moment, sa iti amintesti singur pe cine iubesti cu adevarat, cine e important pentru tine si sa te opresti inainte ca lucrurile sa mearga prea departe.

Abia atunci ii demonstrezi persoanei dragi ca o iubesti cu adevarat. Abia atunci te poti mandri tu cu tine, ca esti capabil sa iubesti sincer.

Dar..cam cate persoane sunt capabile de asta? De a iubi sincer..si de a fi corecte?

Zambiti va rog!

Nu imi plac oamenii falsi. De fapt urasc oamenii falsi.
Urasc persoanele care daruiesc zambete in stanga si in dreapta doar pentru a obtine ceva.
Urasc oamenii care se apropie de tine doar pentu a le fi lor bine intr-un anumit moment.

Urasc asa zisii prieteni care iti sunt alaturi la bine, mai putin la rau.
Urasc ipocrizia din pupaturile pe obraz intre fete si cinismul din cuvintele frumoase.

Urasc oamenii care sunt amabili doar pentru 5 minute, ca mai apoi sa iti arate adevarata lor fata.
Urasc sa zambesc frumos cand poate vreau sa plang.

Intr-adevar, acum nu poti sa fii sincer tot timpul si cu oricine. E de preferat sa te fortezi sa zambesti frumos in loc sa arunci o injuratura.
Dar totusi, cum ramane cu prietenii..? Am ajuns sa le zambim si lor fals doar pentru ca putem?

Cat de falsa e acum o PRIETENIE?
Si.. cui ii mai poti zambi sincer in ziua de azi?

Am inteles! Sa traiti!

Cred cu tarie ca ceea ce il defineste cel mai bine pe om sunt actiunile sale. Nu conteaza atat mult aspectul fizic, cat ceea ce faci si cum iti mentii relatiile cu cei din jurul tau.

De asemenea cred ca..
Oamenii sunt mincinosi.
Oamenii sunt ipocriti.
Oamenii nu sunt oameni, in adevaratul sens al cuvantului.
Si ma refer la toti oamenii, incepand de la strainul de pe strada care trece pe langa mine pana la prietenul de aproape.

Inteleg egoismul innascut care il are fiecare din noi. Inteleg ca de cele mai multe ori pe primul loc e persoana noastra. Intr-un fel, intr-o anumita masura, asa si trebuie sa fie. Pentru ca in ziua de azi, NIMENI (sau foarte putine persoane) nu merita nimic. Asa ca e justificat egoismul oamenilor.

Dar ceea ce nu inteleg (si sincer ma chinui sa inteleg) e momentul in care un om (prieten, strain, ruda) isi da cuvantul pentru un anumit lucru. Promite ca te ajuta cu ceva, ca iti este alaturi, ca te suna...etc (sunt prea multe situatiile). Si nu se intampla. Punct.

Asta pentru fiecare e atat de ocupat cu propria existenta incat uita sa mai fie corect, sincer, altruist, uita ca si-a dat cuvantul pentru un anumit lucru. Sunt constienta ca se intampla adeseori sa nu poti sa te tii de cuvant, dar macar iti ceri scuze ca nu ai reusit sa faci acel lucru.

Nu te obliga nimeni sa faci sau sa nu faci un anumit lucru. Totul tine de vointa fiecaruia. Dar din moment ce iti iei angajamentul sa faci ceva, atunci corect mi se pare sa faci ceea ce zici.

Urasc si ma enerveaza la culme persoanele carora le-au murit cantatorii (cei care se lauda singuri), nu isi mai incap in piele de mandrii ce sunt si mai ales, se baga singuri singurei in lucruri care nu le pot duce pana la cap. Exact niste PITIGOI. Sau mai bine zis, oameni goi, fara nimic de dat.

E atat de greu ca atunci cand zici "da, fac asta" sa te si tii de cuvant?