14 martie, 2013

Coincidenta sau destin?

Mereu mi-a placut sa stau sa observ cum unele lucruri se intampla pentru ca trebuie sa se intample.
Mi-a placut sa ma uit in urma mea si a deciziilor luate si sa observ unde m-au dus ele si cum m-au format ca om.
Mereu am crezut in destin si in ceea ce este scris sa se intample, dar in acelasi timp am crezut si in continuare cred in faptul ca fiecare hotarare si pas pe care il facem ne duce intr-o directie sau alta. Si astfel, ne putem modifica singuri traseul vietii.

Mi-a placut mereu sa cred in coincidente, in acele momnte sau situatii care pareau ireale, dar care aveau loc tocmai cand nu te asteptai. Si iti lasau in suflet un sentiment placut, ca acel lucru sau intamplare trebuia sa fie atunci, acolo, in acel moment din viata ta. Te simti astfel, omul potrivit la locul potrivit.

Am crezut intotdeauna, de asemenea, in intuitie. In a mea intuitie.. am crezut cu tarie ca ceea ce imi spune e atat de adevarat incat nu poate fi altfel, incat daca lucrurile stau altfel decat cum imi dicteaza ea, inseamna ca lumea e cu susul in jos si ca in acel moment, ceva s-a intamplat in univers daca EA a dat gres.

Dar de multe ori, in ultima perioada, intuitia mi-a jucat feste, coincidentele nu mai pareau coincidente, ci simple intamplari fara sens, iar fiecare pas facut si decizie luata parca nu mai faceau parte din mine si din destinul meu. Parca lumea e intoarsa pe dos, parca eu nu mai sunt stapana pe simturile mele si totul in jur ia forma unor lucruri efemere, din care nimic nu ramane.

Si, ca deobicei, cand cred in ceva cu toata fiinta mea, mi-e greu sa accept ca poate nu e asa, mi-e greu sa concep ca anumite coincidente nu iti creeaza viata, ca destinul nu ti-e scris, ci ti-l faci doar tu cu mana ta si ca poti sa esuezi in prea multe decizii luate.
Da, cred ca destinul ti-l faci tu, dar in acelasi timp cred ca depinde si de o forta suprema care te pune in anumite situatii mai mult sau mai putin impevizibile, situatii in care trebuie sa alegi intre doua sau mai multe variante, sa alegi stanga sau dreapta, bine sau rau, daca sa mergi inainte si cand anume sa te opresti.

Coincidenta sau destin?
Consider ca fiecare are un rol si cred ca daca nu ar fi unele coincidente, viata nu ar fi poate la fel de frumoasa.

Astept momentul cand o coincidenta imi va crea destinul si intuitia mea va stii cu adevarat.





11 martie, 2013

Nu inteleg

Cand credeam ca lucrurile incep sa se aseze, in sfarsit, pe un fagas normal, viata mi-a mai dat o lectie. Nu pot sa inteleg si nu am sa reusesc, cred ca niciodata, sa inteleg oamenii. Nu le inteleg actiunile, deciziile si modul cum aleg sa se comporte.

Nici eu nu sunt perfecta si nici nu vreau sa cred asta. Toti avem calitati si defecte, dar urasc atunci cand un om se comporta de parca ar fi singur pe lume si nu e constient sa actiunile sale pot avea repercursiuni asupra celorlalti. Si sufar cand vad ca cei din jur nu se comporta conform asteptarilor mele sau macar dupa cum ma comport eu. Si urasc atunci cand ma atasez prea repede de oamenii trecatori doar prin viata mea.

Nu inteleg cum totul poate parea normal, ca un semn venit din alta dimensiune, cum intuitia si inima sa iti spuna ca da, ai dreptate si totusi...lucrurile sa nu fie asa.
Nu inteleg cum poti juca alt rol decat acela care ti-a fost dat.
Stau uneori si ma intreb...chiar totul a fost in imaginatia mea? Doar mi s-a parut? Sau abia m-am trezit din vis?

Inca o data, pentru a mia oara in cei 25 de ani, nu inteleg cum poti sa simti cu toata fiinta ta, un lucru ca asa ar trebui sa fie si totul in jurul tau sa iti confirme, si totusi... sa nu fie.

Tot mai des, se intampla sa fiu socata de ceea ce fac oamenii. Si tot nu reusesc sa imi invat lectia, sa incerc sa fiu altfel.
Mi s-a zis ca sunt vulnerabila, ca am un mod aparte de a ma apropia de persoanele din jur. Si probabil asa e. Dar nu pot altfel. Asta e felul meu de a ma exprima, de a simti, de a trai.
Daca nu urasc, sau iubesc, daca nu sufar cu toata fiinta mea, simt ca nu traiesc. Daca prin toti porii mei nu transmit iubire, atunci cand sunt indragostita, sau tristete, in cazul in care sunt suparata, nu sunt eu.

Asta sunt eu. Si gresesc, si sufar...si cu greu ma ridic de jos, ma scutur de praf si merg inainte.
Si imi pare rau si as vrea sa pot fi alta persoana.
Dar, din pacate, nu sunt.