11 octombrie, 2012

Ce-ar fi daca...?

Ce-ar fi daca intr-o zi ai disparea de pe fata pamantului?
Ce-ar fi daca pur si simplu ai pleca dintr-o data din viata ta?

Cum ar fi sa dispari, macar pentru cateva minute si sa vezi care persoane iti sunt cu adevarat alaturi si care sunt doar trecatoare prin viata ta?

Cam asta am descoperit eu in ultimele 2 saptamani. Cum ar fi viata mea daca nu as fi eu in ea. E ciudat. Dar intr-un fel si intr-o anumita masura asa a fost.

In aceste ultime saptamani, am avut ocazia si sansa unica de a vedea cum sunt oamenii dragi sufletului meu, cat de mult le pasa de mine si ce ar face daca... mie nu mi-ar fi tocmai bine.
Recunosc ca am fost surprinsa de unii dintre ei si profund dezamagita de altii.

Da, doare sa vezi ca nu toata lumea care credeai ca iti este alaturi, de fapt nu este langa tine.
Doare si te intristezi cand stii ca esti in stare de multe lucruri pentru cei dragi, iar ei nu isi pot da silinta sa te intrebe cum te mai simti, daramite sa te mai viziteze la spital.

Intr-un mod ciudat si neplacut, Cel de Sus iti da o lectie si parca iti deschide larg ochii sa vezi realitatea asa cum e si sa nu mai visezi.

Cum ar fi lumea ta, fara tine in ea?

23 august, 2012

Ma gandeam din nou zilele astea la oameni, la cum sunt ei si cum se comporta in anumite situatii.
Si bineinteles ca m-am surprins si pe mine in anumite situatii facand unele lucruri pe care nu credeam ca as putea sa le fac, ca as avea puterea si curajul sa le fac.

Si asta m-a dus cu gandul la faptul ca viata te pune uneori in situatii inedite si tu, ca om, reactionezi in unele moduri in care nici nu te-ai fi asteptat.
E ciudat... e ciudat cum te vezi facand un lucru pe care cu ceva timp inainte nici nu te gandeai ca ai putea sa il faci.

Viata, destinul sau Dumnezeu te aduc in situatii jenante, penibile, intortochiate, amuzante uneori si te inseamna sa actionezi, intr-un fel sau altul. Si abia in situatiile respective, incepi sa te cunosti cu adevarat pe tine ca om.

Cred ca toate lucrurile pe care le faci, mici sau mai mari, care par foarte importante sau doar prea nesemnificative pentru a fi luate in seama, toate te definesc pe tine ca om, ca persoana, ca femeie/barbat, sotie/sot.

E ca si cum ai construi o cladire, caramida cu caramida. Asa si noi ca oameni, fiecare cuvant, gest, actiune ne formeaza intr-un anumit fel, ne croim drumul in viata si prin felul nostru de a fi, ne alegem persoanele care merg in acelasi pas cu noi.

Imi place tare mult sa cred ca toate lucrurile se intampla cu un motiv si cred cu toata fiinta mea acest lucru. Chiar si o situatie mai penibila sau nu tocmai placuta se intampla cu un scop. Si din fiecare lucru marunt, ai ce sa inveti.

Imi place sa ma uit in urma si sa ma gandesc la actiunile mele si unde au dus. Doar ca as vrea uneori, doar uneori, sa stiu dinainte unde ar trebui sa ajung, unde sa pun stop si cand sa continui. Dar atunci probabil ar fi prea simpla viata.

De cand ma stiu, mi s-a insuflat anumite principii, care de-a lungul anilor am incercat sa le respect, sa nu mi le incalc sub nici o forma. Recunosc ca unele s-au mai pierdut pe drum, altele s-au schimbat... dar cele mai importante, s-au pastrat.
Si totusi, vad ca cineva acolo sus ma pune in unele situatii in care intuitia si indemnul gandurilor ma provoaca sa le incalc.

Si asa, ma uit in urma si ma mir, pentru ca aveam impresia ca ieri ma cunosteam, dar vad ca in fiecare "azi" incep sa ma cunosc mai bine...

02 august, 2012

Pentru ca...

Zambesc..
Zambesc pentru a mai uita ceea ce imi spune inima.
Zambesc pentru a opri lacrimile sufletului.

Zambesc pentru a ascunde ceea ce gandesc.
Zambesc pentru a ma incuraja singura.

Zambesc pentru ca altfel simt ca ma sufoc in gandurile proprii.
Zambesc pentru a masca ceea ce simt cu adevarat.

Zambesc pentru ca asa cred ca pot merge mai departe.
Zambesc pentru ca in acelasi timp simt ca stau in loc.

Zambesc pentru ca inca mai cred.
In zadar...

17 iulie, 2012

Stii?

Ma intreb... stii cum e sa iti doresti atat de mult un lucru incat sa nu ai niciodata suficiente cuvinte sa poti descrie?
Stii cum e sa crezi atat de mult in ceva incat parca nu concepi sa fie altfel?
Cum e sa simti cu fiecare celula din corp, fiecare por, fiecare respiratie si gand un anumit lucru?

Oare... stii ce inseamna sa crezi cu toata fiinta ta, cu tot ceea ce te defineste ca om?
Sa fii complet orb si sa simti doar un singur lucru?

Ma intreb... stii cum e sa speri atat de tare intr-un lucru incat daca nu ai face-o e ca si cum nu ai putea respira?
Stii cum e sa crezi in destin si el sa rada de tine?

Oare... stii cum e cand vezi ca realitatea e total diferita de ceea ce tu ai simtit, ai crezut si ti-ai dorit cu atata putere si convingere?
Stii cum e sa te trezesti intr-o noua zi si sa nu iti doresti sa deschizi ochii? Sa ai impresia ca ai dormit o vesnicie si ca ai visat...ca doar ai visat urat. 
Iar daca ai deschide ochii, ai realiza ca nu a fost doar un vis.

Si fiecare celula din corp, fiecare por, fiecare noua respiratie si gand sa iti spuna ca nu, nu ai crezut in zadar.

Si totusi...

De ce?


Se spune ca daca vrei un lucru cu adevarat si lupti pentru el, o sa il ai.
Se spune ca daca crezi indeajuns de mult in ceva, acel lucru o sa devina realitate.

Pana nu demult credeam in lucrul asta, dar mi s-a demonstrat ca nu e asa.
Poate pentru ca Cel de Sus iti da ceea ce ai nevoie si nu neaparat ceea ce vrei.
Deseori se intampla ca ceea ce vrei sa nu coincida cu ceea ce ai nevoie.

Si atunci ce faci cu dorinta imensa pe care o simti?
Ce faci cu golul pe care il ai in momentul in care realizezi ca ceea ce iti doresti mai mult nu se intampla?
Cum ramane cu sperantele care ti le-ai facut?
Le arunci?
Le ingropi undeva intr-un loc uitat de lume?

De ar fi asa simplu...
De ar fi asa simpla viata.

Tot ce te macina si te mistuie pe dinauntru sa lasi in urma ta si sa nu intorci capul, regretand si spunand mereu: de-ar fi fost altfel... de ce nu a fost altfel..?

De ar fi asa...

16 iulie, 2012

Totul sau Nimic

Incerc sa inteleg oamenii, cine sunt, ce vor, ce fac.
Incerc sa inteleg relatiile, cum sunt si incotro merg.
Incerc sa ma inteleg pe mine, cine sunt, ce vreau si unde vreau sa ajung.

Si nu reusesc. In fiecare zi intalnesc tot felul de oameni diferiti, cu idei, comportamente, atitudini diferite. Si sunt constienta ca fiecare are calitati si defecte.

De asemenea, in fiecare zi vad relatii de iubire care se formeaza, dar mai ales care se destrama.
Si atunci, tot mai des imi pun intrebarea: intr-o relatie e bine sau dai totul sau atat cat trebuie?

"I'm someone who is looking for love, real love, ridiculous, inconvenient, consuming, can't leave without each other love."

Eu sunt genul de persoana care se indragosteste nebuneste. profund. idealistic. Oricat am incercat in cei 24 de ani care ii am sa plac o persoana, daca nu are acel ceva, sau daca nu imi spune nimic, nu pot juca teatru, nu ma pot preface ca o plac, ca o accept asa cum e intr-o posibila relatie.
Recunosc ca au fost momente cand am dat o sansa unei persoane care nu imi spunea nimic si ce e drept, nu am regretat. Dar asta se intampla rar.

In general, eu iubesc si imi doresc o iubire in care sa dau totul, trup, suflet, ganduri, sentimente. Eu dau totul sau nimic.

Dar in acelasi timp ma uit in jurul meu si imi pun multe intrebari referitoare la atitudinea mea. Relatiile din ziua de azi sunt atat de subrede si instabile inca de la inceput, incat stai si te intrebi unde o sa ajunga, cat de departe.

Am ajuns in prezent sa spunem te iubesc pe facebook si nu fata in fata.
Sa vorbim mai des pe internet decat personal. Sa avem mai mult o viata virtuala, decat sociala in sensul adevarat.

Nu stiu daca e firesc, dar refuz sa cred in asemenea relatii. In relatii pur virtuale, care nu transmit nimic, chiar daca avem impresia ca e marea iubire.

Totusi... intr-o relatie e bine sa dai "totul" sau doar cat trebuie? Si apoi cum stii cat trebuie? Daca El spune "Te iubesc" ii spui si tu, daca el iti spune "mi-e dor de tine", intorci fraza si atat? Pe de alta parte, ce inseamna "totul"?

Nu stiu pentru altii, dar pentru mine "totul" inseamna sa impartasesti aerul respirat, momentele de tristete, de bucurie, sa simti ceea ce simte si el, sa fii atenta la starile, sentimentele Lui. Sa stii cand sa ii lasi spatiu si cand sa il ridici de jos. Sa ii dai incredere in sine, sa fii alaturi de el indiferent de situatie. Sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine. Sa simti ca problemele lui sunt si ale tale.

Uitandu-te in jur si vazand cum sunt oamenii in prezent, oare mai ai curaj sa faci asta? Oare mai ai tarie sa daruiesti totul fara sa primesti nimic in schimb? Mai ales daca ai facut asta o data si nu te-ai ales decat cu intrebarea dureroasa: "Pentru ce?"

Pentru ce toate astea, pentru ce sa i te daruiesti cu totul, pentru ce sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine?
Pentru ce?
De ce?

08 iulie, 2012

Dezamagita.

Sunt dezamagita. De mine. De tine. De toti care ma inconjoara.

Sunt dezamagita de mine pentru faptul ca tot cred in oameni si nu reusesc sa imi invat lectia asta.
Sunt dezamagita de mine pentru ca tot imi pun sperante, pentru ca imi fac vise care nu se indeplinesc.
Sunt dezamagita pentru ca uneori cred atat de mult intr-un lucru incat atunci cand nu se indeplineste adun frustrare si multe intrebari "de ce?" fara raspuns.

Sunt dezamagita de tine, pentru ca nu esti cum credeam, pentru ca in general nimic nu e cum crezi.
Sunt dezamagita de tine pentru ca sub orice forma ai fi, eu tot cred in tine.

Sunt dezamagita de intuitia mea, pentru ca in ultima perioada imi tot face farse.
Sunt dezamagita de credintele mele, pentru ca pe zi ce trece imi dau seama ca ceea ce cred nu e bine.
Sunt dezamagita de sufletul meu pentru ca mereu se ataseaza de oamenii care trec prin viata mea si uita sa se mai gandeasca la el. Pentru ca prea des se avanta, se indragosteste, iubeste si spera, in zadar.

Sunt dezamagita de soare, de florile frumos mirositoare, de aerul cald care nu ma lasa sa respir.
Sunt dezamagita de oameni, pentru ca sunt genul de persoana care crede in ei cu toata fiinta si tot aceea care isi primeste un sut in fund de la ei.
Sunt dezamagita ca de multe ori simt ca nu am putere sa merg mai departe.
Sunt dezamagita pentru ca nu stiu in ce directie sa ma indrept, incotro sa merg si cum sa ma comport.

Sunt dezamagita. Profund dezamagita. Pentru ca lucrurile nu sunt asa cum am sperat si mi-am dorit atat de mult sa fie.

Sunt dezamagita si mi-e ciuda ca nu pot fi altfel.
Rece, dura, puternica in fata vantului.... precum o piatra.

19 iunie, 2012

Nimic nu e ceea ce pare a fi!

Zilele astea ma gandeam la modul cum te surprinde viata uneori. Si acest "uneori" se transforma in "deseori".
In ultima saptamana tot ceea ce credeam s-a transformat. Din rau in bine si din bine in rau.

Exact cand ma asteptam la ce e mai rau, s-a intamplat tot ce e mai bun.
Iar cand asteptam un lucru bun in care credeam, am fost surprinsa cu opusul asteptarii mele.

Nu stiu daca viata a vrut sa imi dea o lectie sa imi arate ca lucrurile in care cred, nu sunt ceea ce par a fi, ca nimic nu e ceea ce pare a fi, iar atunci cand cred mai putin, ar trebui poate sa cred mai mult.

E ciudat totusi...e ciudat sa privesti cum se schimba situatiile de la o zi la alta, sa vezi ca ceea ce crezi de fapt nu e adevarat, ca de fapt totul a fost doar in capul tau.
E ciudat sa te astepti la un lucru (de care esti aproape sigura) si sa primesti opusul.
Dar e cel mai ciudat...cand te astepti la un lucru bun si primesti unul rau. Si viceversa.

Incerc sa privesc si sa gandesc obiectiv, dar totusi nu pot indeparta senzatia de dezamagire pe care o simt.

Intr-adevar, viata iti da multe lectii demne de memorat. Noi trebuie doar sa fim atenti si cu ochii larg deschisi.

Nu stiu cum reuseste...dar intotdeauna te surprinde.

06 iunie, 2012

Amagire, dulce amagire

Imi place sa traiesc printre oameni.
Mereu mi-a placut.
Sunt o fiinta sociala, dependenta poate prea des de oamenii din jur.
Mereu am fost asa.
Imi place sa comunic, sa le zambesc tuturor care merita.
Mereu am facut asta.

Si recunosc ca sunt o naiva pentru ca de prea multe ori cred cu tarie ca oamenii au bun simt, ca au cat de cat o constiinta. Mereu am facut greseala asta.
Dar mi-a placut si m-am incapatanat sa cred in lucrul asta.
                   Si regret.

Regret fiecare moment in care am crezut in cineva si m-a dezamagit.
Regret ca de prea multe ori am lasat de la mine tocmai pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca asa mi-a dictat constiinta, pentru ca...asa am simtit.

Si totusi, mult prea multi oameni nu au principii, nu au bun simt si cu atat mai putin constiinta.
Si imi pare rau, pentru ei (pentru ca ii consider saraci din punctul asta de vedere), pentru mine deoarece cred in ei, pentru frustrarile adunate si fiecare gand pierdut in zadar.

Nu am sa inteleg niciodata unii oameni si mi-e ciuda ca nu imi invat niciodata lectia. Mi-e ciuda ca sunt o persoana care crede ca nu toti sunt "o apa si un pamant", ca poate undeva mai exista si altfel de persoane.
Dar ma intorc, ma sucesc si ajung la aceeasi concluzie spusa cu dintii inclestati si ochii umezi: nimeni nu merita increderea si bunavointa ta. 

Da stiu, nimeni. Asta e teoria.
In practica, renunt la zid, la armura si ma comport cum as vrea sa se comporte altcineva cu mine. Iar cand nu se intampla asta, sufar, ma macin si adun frustari. Imi promit solemn ca e ultima data. Si asa e...pana la urmatoarea data.
         Cand e totul la fel.

Si frustarea cea mai mare e ca pur si simplu...NU POT.
Nu pot fi nesimtita, nu pot fi egoista peste masura, nu pot fi rautacioasa...cu buna vointa.

Gresesc si eu, e normal, sunt om ca toti ceilalti. Dar cand se intampla si realizez, isi fac loc mustrarile de contiinta care nu imi dau pace. Si imi pare rau...si incerc sa ma revansez.

Pentru ce? De ce? 
Nu stiu...

Poate pentru ca vreau sa dorm linistita noaptea.

17 aprilie, 2012

Game over.

Nu imi plac schimbarile.
Niciodata nu mi-au placut, nu am stiut cum sa reactionez la ele, desi recunosc ca de multe ori mi-au facut bine si ca datorita lor sunt persoana din prezent.

Nu imi place momentul cand trebuie sa intorc o pagina din viata mea, pentru a incepe sa scriu alta.

Nu imi place cand trebuie sa renunt la confortul psihic deja creat, nu imi place ca mereu ma framant si ma uit sa vad ce las in urma, uitand ca trebuie sa privesc mai mult inainte.

Nu imi place cand simt ca trecutul ma tine strans in brate, iar viitorul parca nu are puterea de a ma trage spre el.

Desi stiu ca pana la urma ma adaptez din mers lucrurilor noi si invat repede de cele mai multe ori,  totusi nu sunt o persoana hotarata cand e vorba de schimbari, de decizii.

Stiu si sunt constienta in sinea mea ca orice schimbare este un nou inceput. 
Stiu ca orice usa inchisa in urma mea, poate insemna o alta usa deschisa in fata mea. 
Dar e greu. e al naibii de greu sa fii tare, sa strangi din dinti, sa accepti lucrurile noi cu care te loveste viata, fara sa ai puterea macar sa strigi: "stai..imi vreau viata inapoi asa cum era!".

Decizii. Hotarari. Pareri de rau. Neliniste. Framantari sufletesti
Asta inseamna pentru mine fiecare schimbare, fiecare nou inceput.

23 martie, 2012

Stop. Rewind. Restart my life


Stop. De multe ori mi-am dorit sa am un buton pe care sa il apas atunci cand simt ca un lucru nu e ok, ca ceva nu merge sau pur si simplu nu inteleg ce se intampla in jur.
Sa apas Stop si sa se opreasca tot in jur, sa am timp sa ma uit  la fiecare detaliu, om, lucru din viata mea, sa il analizez si sa pot trage o concluzie.
Sa pun Stop lucrurilor care imi fac viata mai dificila (chiar daca uneori eu singura fac acele lucruri), sa pun Stop oamenilor care ma ranesc sau care imi strica ziua doar pentru placerea lor personala.

Rewind. Sa apas butonul de Rewind in primul rand pentru a retrai clipele care m-au facut sa zambesc cu adevarat, pentru a retrai acele sentimente care ma fac sa ma simt vie. Sa apas Rewind pentru a intelege lucrurile care ar trebui intelese atunci pe moment, nu dupa ceva timp.
Rewind pentru a face (doar) uneori altfel lucrurile, pentru a gandi si a actiona diferit, pentru a lua alta decizie si pentru a vedea alt rezultat.

Restart my life. Nu stiu daca e vorba de schimbarile din viata mea, care vad ca sunt la tot pasul sau daca e vorba de anumite greseli care abia acum sunt observate si simt ca nu mai pot fi remediate si impreuna cu ele, anumite consecinte care trebuie suportate.
Dar, DA, as vrea un buton pe care sa il pot apasa si sa imi dea sansa de a face din nou totul, poate cu alta gandire, alte sentimente, cu alte greseli si alte consecinte.

Stiu, sunt naiva si viata ar fi prea simpla atunci si nu am mai avea de ce sa invatam din greseli si nu ne-am mai maturiza, suportand ceea ce singuri am creat.
Dar asta nu inseamna ca nu imi doresc acest lucru.

Uneori parca nu mai vreau nimic. Parca sunt prea obosita sa alerg o data cu timpul, sa astept, sa lupt pentru ceea ce imi doresc...prea obosita sa privesc cum toate lucrurile trec si raman doar cu intrebarile, fara sa am prea multe raspunsuri.

Uneori nu vreau decat o pauza de la viata mea, o pauza in care sa ma asez jos pe podea, sa ma fac mica, sa privesc ceea ce ma incojoara, iar ceilalti sa nu ma vada.

Uneori vreau sa vad cat de mult contez pentru ceilalti...
...uneori as vrea sa vad cum ar fi viata mea, fara mine in ea...