De ce?

Se spune ca daca vrei un lucru cu adevarat si lupti pentru el, o sa il ai.

Se spune ca daca crezi indeajuns de mult in ceva, acel lucru o sa devina realitate.

Pana nu demult credeam in lucrul asta, dar mi s-a demonstrat ca nu e asa.
Poate pentru ca Cel de Sus iti da ceea ce ai nevoie si nu neaparat ceea ce vrei.
Deseori se intampla ca ceea ce vrei sa nu coincida cu ceea ce ai nevoie.

Si atunci ce faci cu dorinta imensa pe care o simti?
Ce faci cu golul pe care il ai in momentul in care realizezi ca ceea ce iti doresti mai mult nu se intampla?
Cum ramane cu sperantele care ti le-ai facut?
Le arunci?
Le ingropi undeva intr-un loc uitat de lume?

De ar fi asa simplu...
De ar fi asa simpla viata.

Tot ce te macina si te mistuie pe dinauntru sa lasi in urma ta si sa nu intorci capul, regretand si spunand mereu: de-ar fi fost altfel... de ce nu a fost altfel..?

De ar fi asa...

Totul sau Nimic

Incerc sa inteleg oamenii, cine sunt, ce vor, ce fac.
Incerc sa inteleg relatiile, cum sunt si incotro merg.
Incerc sa ma inteleg pe mine, cine sunt, ce vreau si unde vreau sa ajung.

Si nu reusesc. In fiecare zi intalnesc tot felul de oameni diferiti, cu idei, comportamente, atitudini diferite. Si sunt constienta ca fiecare are calitati si defecte.

De asemenea, in fiecare zi vad relatii de iubire care se formeaza, dar mai ales care se destrama.
Si atunci, tot mai des imi pun intrebarea: intr-o relatie e bine sau dai totul sau atat cat trebuie?

"I'm someone who is looking for love, real love, ridiculous, inconvenient, consuming, can't leave without each other love."

Eu sunt genul de persoana care se indragosteste nebuneste. profund. idealistic. Oricat am incercat in cei 24 de ani care ii am sa plac o persoana, daca nu are acel ceva, sau daca nu imi spune nimic, nu pot juca teatru, nu ma pot preface ca o plac, ca o accept asa cum e intr-o posibila relatie.
Recunosc ca au fost momente cand am dat o sansa unei persoane care nu imi spunea nimic si ce e drept, nu am regretat. Dar asta se intampla rar.

In general, eu iubesc si imi doresc o iubire in care sa dau totul, trup, suflet, ganduri, sentimente. Eu dau totul sau nimic.

Dar in acelasi timp ma uit in jurul meu si imi pun multe intrebari referitoare la atitudinea mea. Relatiile din ziua de azi sunt atat de subrede si instabile inca de la inceput, incat stai si te intrebi unde o sa ajunga, cat de departe.

Am ajuns in prezent sa spunem te iubesc pe facebook si nu fata in fata.
Sa vorbim mai des pe internet decat personal. Sa avem mai mult o viata virtuala, decat sociala in sensul adevarat.

Nu stiu daca e firesc, dar refuz sa cred in asemenea relatii. In relatii pur virtuale, care nu transmit nimic, chiar daca avem impresia ca e marea iubire.

Totusi... intr-o relatie e bine sa dai "totul" sau doar cat trebuie? Si apoi cum stii cat trebuie? Daca El spune "Te iubesc" ii spui si tu, daca el iti spune "mi-e dor de tine", intorci fraza si atat? Pe de alta parte, ce inseamna "totul"?

Nu stiu pentru altii, dar pentru mine "totul" inseamna sa impartasesti aerul respirat, momentele de tristete, de bucurie, sa simti ceea ce simte si el, sa fii atenta la starile, sentimentele Lui. Sa stii cand sa ii lasi spatiu si cand sa il ridici de jos. Sa ii dai incredere in sine, sa fii alaturi de el indiferent de situatie. Sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine. Sa simti ca problemele lui sunt si ale tale.

Uitandu-te in jur si vazand cum sunt oamenii in prezent, oare mai ai curaj sa faci asta? Oare mai ai tarie sa daruiesti totul fara sa primesti nimic in schimb? Mai ales daca ai facut asta o data si nu te-ai ales decat cu intrebarea dureroasa: "Pentru ce?"

Pentru ce toate astea, pentru ce sa i te daruiesti cu totul, pentru ce sa te lasi pe tine pentru a-i fi lui bine?
Pentru ce?
De ce?

Dezamagita.

Sunt dezamagita. De mine. De tine. De toti care ma inconjoara.

Sunt dezamagita de mine pentru faptul ca tot cred in oameni si nu reusesc sa imi invat lectia asta.
Sunt dezamagita de mine pentru ca tot imi pun sperante, pentru ca imi fac vise care nu se indeplinesc.
Sunt dezamagita pentru ca uneori cred atat de mult intr-un lucru incat atunci cand nu se indeplineste adun frustrare si multe intrebari "de ce?" fara raspuns.

Sunt dezamagita de tine, pentru ca nu esti cum credeam, pentru ca in general nimic nu e cum crezi.
Sunt dezamagita de tine pentru ca sub orice forma ai fi, eu tot cred in tine.

Sunt dezamagita de intuitia mea, pentru ca in ultima perioada imi tot face farse.
Sunt dezamagita de credintele mele, pentru ca pe zi ce trece imi dau seama ca ceea ce cred nu e bine.
Sunt dezamagita de sufletul meu pentru ca mereu se ataseaza de oamenii care trec prin viata mea si uita sa se mai gandeasca la el. Pentru ca prea des se avanta, se indragosteste, iubeste si spera, in zadar.

Sunt dezamagita de soare, de florile frumos mirositoare, de aerul cald care nu ma lasa sa respir.
Sunt dezamagita de oameni, pentru ca sunt genul de persoana care crede in ei cu toata fiinta si tot aceea care isi primeste un sut in fund de la ei.
Sunt dezamagita ca de multe ori simt ca nu am putere sa merg mai departe.
Sunt dezamagita pentru ca nu stiu in ce directie sa ma indrept, incotro sa merg si cum sa ma comport.

Sunt dezamagita. Profund dezamagita. Pentru ca lucrurile nu sunt asa cum am sperat si mi-am dorit atat de mult sa fie.

Sunt dezamagita si mi-e ciuda ca nu pot fi altfel.
Rece, dura, puternica in fata vantului.... precum o piatra.

Nimic nu e ceea ce pare a fi!

Zilele astea ma gandeam la modul cum te surprinde viata uneori. Si acest "uneori" se transforma in "deseori".
In ultima saptamana tot ceea ce credeam s-a transformat. Din rau in bine si din bine in rau.

Exact cand ma asteptam la ce e mai rau, s-a intamplat tot ce e mai bun.
Iar cand asteptam un lucru bun in care credeam, am fost surprinsa cu opusul asteptarii mele.

Nu stiu daca viata a vrut sa imi dea o lectie sa imi arate ca lucrurile in care cred, nu sunt ceea ce par a fi, ca nimic nu e ceea ce pare a fi, iar atunci cand cred mai putin, ar trebui poate sa cred mai mult.

E ciudat totusi...e ciudat sa privesti cum se schimba situatiile de la o zi la alta, sa vezi ca ceea ce crezi de fapt nu e adevarat, ca de fapt totul a fost doar in capul tau.
E ciudat sa te astepti la un lucru (de care esti aproape sigura) si sa primesti opusul.
Dar e cel mai ciudat...cand te astepti la un lucru bun si primesti unul rau. Si viceversa.

Incerc sa privesc si sa gandesc obiectiv, dar totusi nu pot indeparta senzatia de dezamagire pe care o simt.

Intr-adevar, viata iti da multe lectii demne de memorat. Noi trebuie doar sa fim atenti si cu ochii larg deschisi.

Nu stiu cum reuseste...dar intotdeauna te surprinde.

Amagire, dulce amagire

Imi place sa traiesc printre oameni.
Mereu mi-a placut.
Sunt o fiinta sociala, dependenta poate prea des de oamenii din jur.
Mereu am fost asa.
Imi place sa comunic, sa le zambesc tuturor care merita.
Mereu am facut asta.

Si recunosc ca sunt o naiva pentru ca de prea multe ori cred cu tarie ca oamenii au bun simt, ca au cat de cat o constiinta. Mereu am facut greseala asta.
Dar mi-a placut si m-am incapatanat sa cred in lucrul asta.
                   Si regret.

Regret fiecare moment in care am crezut in cineva si m-a dezamagit.
Regret ca de prea multe ori am lasat de la mine tocmai pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca asa mi-a dictat constiinta, pentru ca...asa am simtit.

Si totusi, mult prea multi oameni nu au principii, nu au bun simt si cu atat mai putin constiinta.
Si imi pare rau, pentru ei (pentru ca ii consider saraci din punctul asta de vedere), pentru mine deoarece cred in ei, pentru frustrarile adunate si fiecare gand pierdut in zadar.

Nu am sa inteleg niciodata unii oameni si mi-e ciuda ca nu imi invat niciodata lectia. Mi-e ciuda ca sunt o persoana care crede ca nu toti sunt "o apa si un pamant", ca poate undeva mai exista si altfel de persoane.
Dar ma intorc, ma sucesc si ajung la aceeasi concluzie spusa cu dintii inclestati si ochii umezi: nimeni nu merita increderea si bunavointa ta. 

Da stiu, nimeni. Asta e teoria.
In practica, renunt la zid, la armura si ma comport cum as vrea sa se comporte altcineva cu mine. Iar cand nu se intampla asta, sufar, ma macin si adun frustari. Imi promit solemn ca e ultima data. Si asa e...pana la urmatoarea data.
         Cand e totul la fel.

Si frustarea cea mai mare e ca pur si simplu...NU POT.
Nu pot fi nesimtita, nu pot fi egoista peste masura, nu pot fi rautacioasa...cu buna vointa.

Gresesc si eu, e normal, sunt om ca toti ceilalti. Dar cand se intampla si realizez, isi fac loc mustrarile de contiinta care nu imi dau pace. Si imi pare rau...si incerc sa ma revansez.

Pentru ce? De ce? 
Nu stiu...

Poate pentru ca vreau sa dorm linistita noaptea.

Game over.

Nu imi plac schimbarile.

Niciodata nu mi-au placut, nu am stiut cum sa reactionez la ele, desi recunosc ca de multe ori mi-au facut bine si ca datorita lor sunt persoana din prezent.

Nu imi place momentul cand trebuie sa intorc o pagina din viata mea, pentru a incepe sa scriu alta.

Nu imi place cand trebuie sa renunt la confortul psihic deja creat, nu imi place ca mereu ma framant si ma uit sa vad ce las in urma, uitand ca trebuie sa privesc mai mult inainte.

Nu imi place cand simt ca trecutul ma tine strans in brate, iar viitorul parca nu are puterea de a ma trage spre el.

Desi stiu ca pana la urma ma adaptez din mers lucrurilor noi si invat repede de cele mai multe ori,  totusi nu sunt o persoana hotarata cand e vorba de schimbari, de decizii.

Stiu si sunt constienta in sinea mea ca orice schimbare este un nou inceput. 

Stiu ca orice usa inchisa in urma mea, poate insemna o alta usa deschisa in fata mea. 

Dar e greu. e al naibii de greu sa fii tare, sa strangi din dinti, sa accepti lucrurile noi cu care te loveste viata, fara sa ai puterea macar sa strigi: "stai..imi vreau viata inapoi asa cum era!".

Decizii. Hotarari. Pareri de rau. Neliniste. Framantari sufletesti. 

Asta inseamna pentru mine fiecare schimbare, fiecare nou inceput.

Stop. Rewind. Restart my life

Stop. De multe ori mi-am dorit sa am un buton pe care sa il apas atunci cand simt ca un lucru nu e ok, ca ceva nu merge sau pur si simplu nu inteleg ce se intampla in jur.
Sa apas Stop si sa se opreasca tot in jur, sa am timp sa ma uit  la fiecare detaliu, om, lucru din viata mea, sa il analizez si sa pot trage o concluzie.
Sa pun Stop lucrurilor care imi fac viata mai dificila (chiar daca uneori eu singura fac acele lucruri), sa pun Stop oamenilor care ma ranesc sau care imi strica ziua doar pentru placerea lor personala.

Rewind. Sa apas butonul de Rewind in primul rand pentru a retrai clipele care m-au facut sa zambesc cu adevarat, pentru a retrai acele sentimente care ma fac sa ma simt vie. Sa apas Rewind pentru a intelege lucrurile care ar trebui intelese atunci pe moment, nu dupa ceva timp.
Rewind pentru a face (doar) uneori altfel lucrurile, pentru a gandi si a actiona diferit, pentru a lua alta decizie si pentru a vedea alt rezultat.

Restart my life. Nu stiu daca e vorba de schimbarile din viata mea, care vad ca sunt la tot pasul sau daca e vorba de anumite greseli care abia acum sunt observate si simt ca nu mai pot fi remediate si impreuna cu ele, anumite consecinte care trebuie suportate.
Dar, DA, as vrea un buton pe care sa il pot apasa si sa imi dea sansa de a face din nou totul, poate cu alta gandire, alte sentimente, cu alte greseli si alte consecinte.

Stiu, sunt naiva si viata ar fi prea simpla atunci si nu am mai avea de ce sa invatam din greseli si nu ne-am mai maturiza, suportand ceea ce singuri am creat.
Dar asta nu inseamna ca nu imi doresc acest lucru.

Uneori parca nu mai vreau nimic. Parca sunt prea obosita sa alerg o data cu timpul, sa astept, sa lupt pentru ceea ce imi doresc...prea obosita sa privesc cum toate lucrurile trec si raman doar cu intrebarile, fara sa am prea multe raspunsuri.

Uneori nu vreau decat o pauza de la viata mea, o pauza in care sa ma asez jos pe podea, sa ma fac mica, sa privesc ceea ce ma incojoara, iar ceilalti sa nu ma vada.

Uneori vreau sa vad cat de mult contez pentru ceilalti...
...uneori as vrea sa vad cum ar fi viata mea, fara mine in ea...

Ma uit in oglinda si nu ma regasesc.

Da, ma uit in oglinda si parca nu sunt eu, fata de odinioara. Nu stiu daca e vorba de lucrurile noi din viata mea, de noi responsabilitati si griji, nu stiu daca am eu o problema cu mine insami, dar ideea e ca ma uit in oglinda si vad pe cineva strain,cu care nu reusesc sa comunic in adevaratul sens al cuvantului. Parca am fi doua persoane din lumi prea diferite.

De ceva timp ma tot gandesc la inceputuri, imi dau seama ca imi doresc ceva nou, ceva care sa faca sa imi tresara iar inima, sa am iar nemarginitul gol in stomac, sa ma trezesc zambind fara motiv.. sa ma uit in oglinda si sa vad iar sclipirea din ochi pe care multi mi-au zis ca am pierdut-o.

Mi-e dor sa simt ce nu am mai simtit din liceu, acele tresariri care iti sunt provocate de o iubire pura, copilareasca, dar care totusi, pentru tine, pare atat de puternica si ai impresia ca iti da atata energie si forta de ai putea trece toti munti si oceanele din lumea-ntreaga.
Mi-e dor sa ma trezesc cu un chef nebun de a dansa pe strada, de a uita cine am fost, cine sunt si cine vreau sa fiu.
Mi-e dor sa simt viata cum o simte un copil, cu inocenta si nepasarea sa.


Mi-e greu sa imi amintesc cine vroiam sa fiu cand eram mica, am o vaga imagine despre ce am fost candva, stiu doar ca eram...ALTFEL. ALTFEL decat sunt acum.
Si sunt tot mai dese momentele cand nu imi place de mine, nu pentru ca nu as incerca sa fiu la fel de rationala ca inainte sau pentru faptul ca am alte principii. Nu, ratiunea, principiile au ramas aceleasi. Ba mai mult, incerc sa fiu mult mai constienta de actiunile mele, de tot ce ma inconjoara si de efectele actiunilor mele. Am ajuns la concluzia ca nu ma mai plac pentru ca nu ma mai regasesc, de multe ori nu mai stiu cine sunt, nu mai regasesc lucrurile in care credeam, cele la care visam, nu mai aud vocea interioara de odinioara.
Nu stiu daca eu am incetat sa o mai ascult, sau ea nu imi mai vorbeste.

Pe zi ce trece imi dau seama ca parca tot mai mult ma fortez sa zambesc, nu pentru ca incerc sa fiu falsa, nu pentru ca le zambesc persoanelor care nu merita, ba din contra, daruiesc zambete din toata inima celor care merita, ci pentru ca fiecare zambet pe care il afisez, ma face sa realizez ca ceva lipseste din mine, ca ceva nu e ok cu sufletul meu, ca nu sunt... fericita cu adevarat. Si am o senzatie ciudata de fiecare data cand se intampla asta.

Nu pot sa explic cum se intampla asta, zambesc din toata inima, dar parca fiecare zambet pare in interiorul meu un semn de exclamare care zice "ajuta-ma!".

Simt ca am uitat de mine.
Simt ca... m-am pierdut. Si problema e ca nici nu stiu unde sa ma caut.

Timp... stai in loc!

Zilele astea ma tot gandeam cat de repede trece timpul, cat de repede trece fiecare minut, secunda, clipa pe care o traim.
Bineinteles nu constientizam destul de des acest lucru. iar unii nu constientizeaza chiar deloc. Ne dam seama de trecerea timpului abia cand ne uitam in urma si vedem ce am trait si cat de repede ne grabim sa mergem tot inainte.
Daca in fiecare zi, am constientiza mersul alert al timpului , poate am reusi sa ne bucuram cu adevarat de fiecare clipa traita, poate am reusi sa zambim mai des, sa simtim altfel soarele ce bate in geam si vantul ce adie usor.

E pacat... suntem prea acaparati de lucrurile de zi cu zi si uitam.. uitam sa ne bucuram, uitam sa ne traim viata in adevaratul sens, uitam sa privim in jurul nostru, sa apreciem ceea ce ne inconjoara, sa gasim mangaiere in zambetul persoanelor dragi.

Se spune ca doar o viata ai. Daca e chiar asa, stau si ma gandesc. Am 23 de ani, am facut lucrurile care mi-au placut, am facut o parte din ce am visat... dar totusi, ar mai fi atatea de facut, vazut, realizat.
Cand? Cand ai putea sa le faci...daca nu poti opri timpul macar o secunda, sa te opresti din forfoteala vietii si sa simti ca intr-adevar o viata ai de trait si trebuie sa te bucuri de orice ti se da.
Deseori, imi vine sa fug o data cu timpul, sa il prind si sa il leg de ceva, pentru a nu mai fugi.

Ma gandesc cat de multe ne rapeste. Pe langa clipa de fata, secundele, minutele, persoanele dragi, ne rapeste si amintirile, pentru ca are prostul obicei de a le estompa in mintea noastra. Daca tot fuge in galop, macar sa ne lase amintirile vii, nesterse o data cu plecarea lui.

Mi-e ciuda... mi-e ciuda ca nu am puterea sa opresc timpul.
Asa ca o sa il rog frumos...
Draga timp...stai o secunda in loc!

Daca rautatea ar durea...bine ar fi mai fi!

Mi-e greu sa inteleg rautatea oamenilor, acea rautate infinita si fara margini. Poate deseori fara o baza reala.
Nu pot suporta oamenii care nu au o viata a lor, sau daca o au, ii intereseaza mai mult vietile altora.
De ce nu putem fiecare sa vedem cum putem sa imbunatatim vietile noastre, dar in schimb avem timp sa analizam ce are vecinul/vecina si normal, cum si de ce are.
E normal, omul e nascut cu aceste sentimente de ura, invidie, ciuda si rautate. Dar intrebarea mea e, pana unde ajung aceste sentimente? Pana cand?
Dupa parerea mea, e cel mai greu sa traiesti printre oameni, pentru ca mereu trebuie sa faci compromisuri, mereu trebuie sa ai in minte ca nu esti singur pe lume si ca nu poti face doar ce vrei tu ca individ. Desigur, sunt si momente infinit de placute langa cei dragi.
Dar, indiferent despre cine vorbim acum, fie ca e vorba de o persoana draga, fie ca e un strain, un lucru e cert (in mintea mea cel putin) e extrem de greu sa supravietuiesti in jungla umana.
Rautatea. Invidia. Sentimente urate, dar cu care totusi, eu ca om, ma intalnesc tot mai des si nu inteleg modalitatea prin care se inmultesc aceste sentimente.
E clar, se intampla foarte des ca altii sa aiba ce ne dorim noi, iar noi sa ne spetim ca sa obtinem acel ceva, dar asta inseamna ca avem dreptul sa dam in cap celui care are? Doar pentru ca lor le-a fost mai usor decat noua?
Recunosc, eu ca fata, deseori vad la alte persoane lucruri care imi plac, dar nu stiu cum se intampla, ca tot timpul gasesc alte lucruri si mai frumoase pe care, in final le si obtin.

Daca esti o persoana ce strange zi de zi invidie, ciuda si ura, atunci ce te astepti sa primesti la schimb?
De ce sa nu incercam sa fim mai buni, sa strangem cat mai multe momente si amintiri placute, care sa ne tina sufletul cald?