15 mai, 2009

Dulce copilarie

Mai stii cum e sa fii copil? Mai stii cum e sa te strambi pe strada? Sau sa dansezi de nebun prin casa? Mai stii cum e sa lasi lumea sa creada ce vrea, fara a te mai gandi ca poate nu e bine sau frumos ce faci? Mai stii cand iti spunea bunica/bunicul povesti de odinioara, de acu zeci de ani?
Iti mai aduci aminte cum stateai pe soba incalzita, in odaia primitoare si plina de caldura sufleteasca si asteptai sa iti povesteasca bunicul cum a cunoscut-o pe bunica, cum erau atunci oamenii, lucrurile care pareau mai grele, dar totusi parca mai simple, pentru ca exista respect si IUBIRE.

Mi-au aparut in gand bunicii. A trecut ceva vreme de cand gandul nu m-a mai dus la ei..pentru ca stiu ca de fiecare data ma cuprinde o stare de dor stins si nostalgie. Dar acu vreau sa ii vad din nou vii in amintirea mea, vreau sa deschid un sertar si sa caut pe acolo franturi de imagini cu ei.
Tin minte cat de calde le erau mainile, cata iubire simteam in ochii lor si cat de dor mi-era de fiecare data de povestirile lor. Desi spuse la nesfarsit, de fiecare data pareau mai interesante.

Bunicul, mereu vesel, cu ochii sai deosebiti, de culoare caprui/verzui, ochi mereu inlacrimati la fiecare despartire, il tin minte cum ma tinea in brate si cum mereu imi lua apararea. Cat de ocrotita, de iubita si mandra ma simteam ca eram prima sa nepoata. Mi-e dor vocea plina de iubire, rasul colorat, privirea calda.

Mi-e tare dor de tot ceea ce reprezinta ei, doua persoane care de sus vegheaza asupra mea. Mi-e dor de atmosfera creata atunci cand eram toti, mi-e dor de imaginea casei in care am crescut, imagine care acum pare lipsita de viata fara ei.
Mi-e dor de copilarie, mi-e dor sa pronunt cuvantul "tataie", "mamaie" si mi-e dor de vocea lor care sa raspunda la chemare..